Dragă mamă,

E ziua ta azi, mamă, când te-am sunat să-ți spun la mulți ani și să te întreb ce faci, mi-ai spus că muncești și nu-ți mai vezi capul de treabă. Cum să muncești de ziua ta? Ești încă tânără și frumoasă, pentru mine cea mai frumoasă, ai putea să te distrezi mai mult, să ai mai multă grijă de tine, așa fac multe femei, dar tu muncești, muncești pentru mine, să nu crezi că nu știu. Ai vrea să-mi fie mie mai bine, să nu trec niciodată prin greutățile și nedreptățile vieții, așa cum ai făcut tu, dar eu sunt slabă, mamă, și deși aș putea să lupt mai mult, să trag mai mult și să te fac mândră, eu renunț de multe ori. Uneori, cred că nu te merit! Nu ești ca alte mame, nu vii să-mi spui zilnic cuvinte dulci și siropoase, m-ai învățat să fiu un om modest și bun, de fapt, tu ești singura persoană din lume care mă mai aduce cu picioarele pe pământ și mă face să mă gândesc la ziua de mâine.

E ziua ta, mamă, e o zi frumoasă, dar nu pot să o las să treacă fără să vărs o larimă, de-ar prinde gură să îți spună ea ceea ce nu-ți pot eu spune, cât de mult însemni tu pentru mine și știu că știi că te iubesc, dar n-ai idee...

Acum, am crescut, îmi e frică să iau viața în piept, cum spuneam, sunt atât de slabă uneori, dar când totul e mai negru, eu mă gândesc la tine și realizez că Dumnezeu nu m-a aruncat așa pe lume, fără rost, mi-a, dat prin tine, înzecit și însutit față de toate greutățile care ar putea să se ivească. 

Nu mulți au o mamă ca tine, ce loc bun ar fi pământul dacă toate mamele ar fi așa! De câte ori nu ți-ai luat de la gură, mamă, să-mi fie mie bine, să am eu, să nu simt lipsuri?! Dar am avut ochi buni și am văzut, nu am uitat și nu o să uit vreodată, chiar dacă acum totul e bine și frumos. N-aș ști ce e iubirea adevărată, dacă nu te-aș fi privit așa, nimeni n-ar ști, dacă n-ar avea  pe lume o mamă sau un copil. Știu că ai vrea să-ți spun mai multe, să fiu mai deschisă, dar nu pot, nu suport ideea de a te împovăra cu micile mele probleme, de multe ori, nesemnificative, nu vreau, ai și așa multe pe cap. Nu văd în tine cea mai buna prietenă, nu prea suntem noi genul care să ne maimuțărim, să ieșim prin oraș sau să bârfim împreună la cafea, ca fetele, dar nu cred că asta e relevant. Îți scriu aici ce nu ți-am zis vreodată, tu știi că așa sunt eu, îmi place să scriu, nu prea mă pricep la vorbe și vreau să știi și să vezi azi ce este în sufletul meu,  chiar dacă nu pot să văd în tine cea mai bună prietenă (deși ești, sunt conștientă de asta), văd în tine, mamă, o parte din Dumnezeu, văd în tine speranță și căldură și nimic nu este mai liniștitor și mai frumos decât sentimentul că orice s-ar întâmpla în viața asta, ai un loc în  care să te întorci și un om care te va aștepta și ierta mereu, pentru că știu, indiferent de ceea ce ai spune tu, știu că m-ai ierta pentru absolut orice, ai fi singura... Acum, am început să văd și eu cum sunt oamenii și de aia te prețuiesc mai mult pe zi ce trece. 

Nu știu cum te văd alții, cred că uneori încerci să pui un zid, să pari puțin mai rece, mai dintr-o bucată, cum s-ar zice, pentru că urăști al naibii de mult să fii luată de proastă sau naivă, dar toată sensibilitatea asta a mea, eu de la tine o am. Nu, nu pot să fiu obiectivă când vine vorba de tine, dar tot eu te știu și cel mai bine, știu ce om bun și special ești, ce mamă, ce soție, ce educatoare, ești trup și suflet pentru toată lumea, de tine uiți însă de prea multe ori, aș vrea să te îngrijești mai mult și de tine. 

Poate ar fi trebuit să scriu într-un ton mai vesel, dar așa am simțit, nu știu ce aș mai putea să-ți spun în afara faptului că te iubesc mult și la mulți ani!

Cu ochii minții...

Cu ochii minții scriu, iubesc și mor,

 apoi inviu si mor din nou;

devin ecou și literă, apoi cuvânt.

 Cu ochii mintii, te sorb dintr-un pahar,

te cânt, apoi te urlu, te șoptesc;

cu ochii minții, îmi devii stăpânt

 și te slujesc cu-a atât de mult curaj;

cu ochii minții, n-am mandrie și orgoliu,

 mă las să fiu a ta, iar tu să fii al lor...

 Cu ochii minții plâng și râd, și zbier;

cu ochii minții, îmi ești pământ și cer,

 în ochii mei ești mort, în ei ești viu ...

 Aseară, te-am sădit ca pe o floare și te-am udat, te-am îngrijit nespus,

am așteptat să crești frumos și mare,

apoi te-am rupt și călcat în picioare.

am râs apoi, cu ochii minții râd destul de des.

Ochii mei plâng însă, sunt plini flori, cuvinte și scoici, lipite de retină;

cu cat plâng mai mult, florile cresc,

am o grădină franțusească acolo, cred, sau poate un iaz.

Cu ochii minții îți cerșesc iubire, iar tu accepți să mi-o dai împrumut.

Nimic schimbat, chiar absolut nimic...

Cu ochii minții sunt un sentiment și un parfum înțpător al florilor ce nu există încă;

sunt un ocean și două stânci pe munte,

sunt un cotor de carte visător și un chibrit nebun și psihopat.

 Cu ochii minții ești și nu ești, sunt și nu sunt, vreau și nu vreau, pot și nu pot...

Un infinit de vieți sau una singură?

Azi am fost la teatru, a fost o piesă lecturată cu intrare liberă. Habar n-am cum sunt alții, na, eu sunt puțin nebună și așa, dar de câte ori merg la teatru, la finalul piesei, mă podidesc lacrimile. Dacă aș putea să opresc timpul în loc pentru câteva minute și să plâng liniștită, aș fi chiar fericită!

Mi-am amintit că aveam un vis și ce frumos era să cred în el, să cred că într-o zi o să mă trezesc veselă, fără să am treabă, cu gândul că nu voi mai avea niciodată treabă și o să pot să fiu eu, plângăcioasă, reținută, timidă, visătoare și nerealistă. În felul ăsta nu ar mai trebui să revin zilnic cu picioarele pe pămant, să încerc zilnic să-mi ascund emoțiile și să mă mustrez pentru fiecare tâmpenie pe care o fac și fiecare gest aiurea. Eu voiam să scriu, să creez, să o fac pentru oamenii care pot să înțelegeă, care vor să înțeleagă că cel mai frumos lucru este Dumnezeul din noi, nu este natura, este lumea aia din lăuntrul nostru, cea pe care foarte puțini o văd.

Spuneam că sunt plângăcioasă și da, sunt, nu sunt un om mândru, dar dacă aș fi, m-aș mândri cu asta. Să înveți să-ți stăpânești lacrimile și să eviți să plângi atunci când simți este o prostie, poate că ar fi jenant să mă apuc să plâng în hohote la teatru sau la cinema; să plâng atunci când văd un om în scaun cu rotile pe stradă sau un copil bolnav de sindromul down, dar îmi păstrez lacrimile pentru mai târziu. E frumos să plângi și pentru alții, nu doar pentru tine; de fericire, de exaltare, de tristețe, de mânie. Plânsul te eliberează, nu poți să lași totul să atârne pe umerii bietului suflet, trebuie să dai aripi sentimentelor și durerilor, ba chiar fericirii tale, să fii uman, sa empatizezi. La ce buni oamenii puternici, sceptici, încruntați mereu, cei care-ti spun că nu plâng la filme, ,,Sunt doar filme, nu-i nimic real!'', ,,E doar o carte, pură ficțiune!''? Unii cred că ăsta e un semn al inteligenței  și că un om realist este un om inteligent, așa o fi, dar un visător este un om fericit, care e mai câștigat, ziceți voi?

Vreau să scriu și să citesc în grădina din spatele curții, dar e iarnă și frig așa că am mutat grădina în camera mea. Ieri, am așezat șezlongul lângă cais, abia azi am reușit să aduc și masa de scris, abia am reușit să o car... Am chiar și un beneficiu, în grădina mea adevărată se întuneca când îmi e lumea mai dragă, aici, se întundecă doar atunci când vreau eu. Un realist nu ar vedea caisul, ar vedea șifonierul, nu ar vedea soarele, ar vedea lampa, nici iarba, nici nucile căzute din copac și nici cei doi melci de pe trunchiul copacului, m-ar interna direct la nebuni. El ar privi cu ochii, nu cu sufletul și ar încerca întotdeauna să înțelegă, nu să simtă. Un realist are o singură lume, noi, ceilalți, avem un infinit și multe dintre ele ne stau la picioare; suntem sclavi și regi, suntem buni și răi, înțelepți și nebuni, ba chiar reușim să fim și realiști uneori.

Câteodată, mă pun pe treabă, vreau să învăț și să fiu cea mai bună, apoi renuț și zac în pat, ma uit la seriale, citesc, ma gândesc la fel și fel de chestii. De exemplu, mă duc la fereastră și mă uit afară, ma gândesc cum era, arăta sau ce se întampla la aceeași ora și zi acum 100 de ani, apoi 200, 500 și așa mai departe. Îmi imaginez cum erau îmbrăcați oamenii și dacă există reîncarnare, oare eu ce eram? Alarteri mă imaginam scoțând pâinile din cuptor, eram brutăreasă, cu firea asta a mea, nu prea mă imaginez prințesă sau mai știu eu ce contesă sau ducesă. Poate am fost o pasăre, asta ar fi și mai tare, să zbor peste tot, să ascult și privesc poveștile oamenilor, așa aș fi și mai câștigată, totuși, pot păsările să iubească?Tare aș fi curioasă să știu! 

Mda... și așa îmi petrec eu uneroi timpul, știu, pare că nu am o viață reală, dar mie îmi place așa. Poate că într-o zi o să am rate și ipoteci de plătit la bancă, o să devin monotonă și o să port costume frumoase, toate aproape la fel, o să-mi asortez pantofii cu poșeta și o să vă spun contrariul a tot ceea ce am scris aici. Când voi face asta, să știti că eu am pierdu bătălia, că am fost slabă și am renunțat. Să nu îmi râdeți în nas, în sinea mea, o să regret nespus. Oricum, sper să nu fie așa, nu vreau să cresc și să devin o mare doamnă, o mare ziaristă sau mai știu eu ce, vreau sa rămân un copil și să ma joc cu Dumnezeul din mine, să râdem, să glumim și să ne trezim în fiecare zi fericiți.

Când timpul adoarme trecutul

Ziua 324

Am visat că zburam cu parașuta, apoi parașuta s-a rupt și am căzut în gol. Știam că nu o să ajungem niciodată la capăt, că o să cădem mereu, pentru totdeauna. Te strângeam strâns de mână, eram fericită!
-...
-Știu, nu spui nimic, ai vrea să-ti dau drumul să pleci. Crezi că așa-mi va fi mai bine, nu? Și cu tine cum rămâne, cu noi, cum rămâne? Ești cu totul nebun dacă îți imaginezi că-ți voi da vreodată drumul.
-Nu, nu-mi pasă ce crezi, nu-mi pasă ce e bine. Nu-mi pasă, întelegi?
-...
-Știi, ești singurul care a reușit să spargă zidul. Cred că a fost tare greu și stresant. De ce ai continuat? Mai știi primele zile în care ne-am cunoscut? Seara în care mi-a fost rau și ai venit la mine  cu prăjituri. Am știut că pot avea încredere, dar na, s-a dus totul și acum...

Ziua 326

  În fiecare dimineață beau câte 2 cafele, știi chestia asta nu mă ajută, aș vrea să dorm. Privește doar cearcănele astea oribile.
Cum de ce le beau, ești sarcastic, nu mi se pare deloc amuzant. E atât de simplu pentru tine!
-Mai vrei cafea?
-Mda, mă gândeam eu... Poftim!
-Azi, Ioana, tipa aia de la serviciu, ti-am zis de ea, m-a invitat să merg cu ei la Predeal de Crăciun.
-Cum adică? Normal că am refuzat, ce era să fac?!
-Uite, știi ceva, încetează! Nu! Nu! Nu am zis că e vina ta, pur și simplu nu vreau! Stai liniștit, nici nu aveam de gând să-l petrec cu tine, nu te flata! Idiotule, o sa mă duc la mama.
-...

Ziua 333

-Heiii! Uite ce chestii drăguțe pentru pom am cumpărat, îți vine să crezi? Au fost reduceri super mari!
-Hmm... nu ți se pare puțin cam frig? Ma duc sa verific centrala aia.
- Gata! Hai, vino, să ne uităm la film. Mai știi, anul trecut...
-La dracu! Nu știu ce m-a apucat! Uneori simt că nu mai pot să fac față, să visez, să-mi imagiez, să joc la nesfarșit jocul ăsta crud, viața pe care obișnuiam să o am, pe care meritam să o am... Ce rost mai are să văd căcatul ăsta de film fără tine? Pur și simplu nu pot să mai fac față.
-Stai, nu pleca, hai să mâncăm. Am pus două tacâmuri, trebuie să măncânci, nu fi copil!

Ziua15546

Ea: - Cum trece timpul! Mai știi, parcă ieri ne-am căsătorit și uite acum, cum s-au aranjat toate. Copiii sunt la casele lor, cei mici mă fac cum nu se poate mai fericită. Ce altceva să-mi mai doresc acum la bătrânețe, când toate s-au aranjat atât de frumos?!
El: - Sănătate și viață lungă, să-i vedem crescând, draga mea, spune el zâmbind.

 Colncluzii și idei

Nu neg că există iubire pura, unică, indistructibilă; că dincolo de cer ea răzbate, ca dincolo de Dumnezeu a fost tot iubirea, a fost mereu si va fi mereu... Să mai încerc o dată, a fost mereu și va fi mereu legată de suferință. Să mai încerc o dată, a fost mereu și va fi mereu cea mai pură dovadă că în oameni există Dumnezeu. Ea există, probabil, dar este pentru puțini oameni. O cauți cu disperare în zilele ale posomorâte, urâte și triste, în care devii orb, în care nu mai contează nimic. Mai bine mort decât singur, mai bine distrus complet, decât să nu fi trait niciodată iubirea. Apoi, te dezlegi la ochi și realizezi că nu vrei să fii orb, că îți e frică și că de felul tău ești ghinionist și nu ți se oferă des a doua șansă. Poveștile de dragoste sunt frumoase, realitatea poate fi o mizerie însă. Ne balansam în uitare, timpul adoarme trecutul, il închide în cutiute mici, mici sau îl omoară. La început ne luptăm cu el, nu îl lăsăm să ne ia nimic și devenim martiri ai dorintelor si trecutului nostru, dar cât de viclean e timpul și cât de minciosi suntem noi toți. Toți uităm, toți căutăm iubirea veșnică  și totuși, cum să iubești etern când tu ești capabil să uiți? Există mii de suflete pereche în lume, gândește-te doar ce s-ar întâmpla dacă ți-ai da întâlnire cu măcar jumate din ele. S-ar putea să ai ghinion, să întâlnești doar unul și să-l pierzi, apoi până la sfârșitul vieții să crezi că ai trăit o iubire eternă. Iubirea nu e eternă, suferința ar putea fi. Gândește-te la suflet ca la o cetate imensă , ea este păzită de vitejii pioni ai iubirii, bucuria, emoția, speranța, liniștea, siguranța, încrederea, sprijinul și toate acele lucruri și sentimente frumoase pe care ti-le conferă dragostea. Asta face un suflet pereche. Dintr-o dată el dispare și cetatea rămâne pustie, neajutorată. La început, mai rămâne speranța, uneori și încrederea, ele părăsesc ultimele cetatea, dar nu poti salva o cetate cu doi soldați, nici chiar de-ar cei mai viteji și puternici. Când și cei urmă soldați cedează, cetatea devine pradă a amintirilor, a viselor, e bântuită de ele, apoi intervine ura, întrebările, regretele și reprosurile, ele sfâșie de-a dreptul cetatea, o sfărâmă în bucăți mici, mici de tot, lăsând în urma ruine. De aici intervine timpul, nu o să vrei, nu o sa simți, nu o să realizezi, dar el va încercui cetatea și o va lovi din toate părțile, va pregăti terenul pentru a construi o nouă cetate. Și totuși, destinul va fi cel care ne va oferi sau nu noi soldați pentru construirea unei noi cetăți, în cele din urmă. În lipsa lor, noi toți, ne vom întoarce mereu la vechile ruine.

Despre mame

Zilele trecute, îmi făceam cumpărăturile. Veșnic nehotărâtă și plină ne nervi, mă învârteam ca un titirez printre rafturi. În dreapta mea, o bătrânică, cam pe la 80-90 de ani, căuta o margarină mai ieftină. Lângă ea, pot să spun ca purta de-a dreptul un bărbat de 40 de ani, bărbatul era handicapat mental, se ținea docil după bătrâna lui mamă. Cum e asta? Cât de frumos și urat este? Ce parte să aleg din toată povestea asta?

A fost cel mai trist și dureros lucru pe care l-am văzut și da, cel mai frumos. În toată lumea asta, nimeni nu și-ar întoarce ochii către amărâtul ăla de om, ce înseamnă el pentru societate?Produce ceva? Nu, deci nimic. Și totuși, acel nimic, acea povară, înseamnă totul pentru femeia bătrână, care abia se mai ține. Probabil  are o pensie minusculă, la vârsta dumneaei, îmi este greu să cred că mai are multe persoane prin preajmă, iar viața i-a dat unul dintre cele mai crude blesteme, sa fii mama unui copil handicapat. Cu toate astea, bătrâna nu a obosit să fie mamă, își poartă odorul cu ea, vorbindu-i blând și frumos. Nu contează că el nu înseamnă nimic pentru alții, pentru ea înseamnă totul. Ce poate fi oare în sufletul ei, când știe că peste un timp urmează să moară? Doar nu o să traiască sute de ani, nu? Ce poate fi în sufletul unei mame care urmează să-și lase copilul neputincios în mâinile unor cadre medicale, cel mai probabil, pentru care nu va fi nimic altceva decât o altă povară, un alt stres, un alt rebut?

Mi-ar plăcea să se poată face o chetă, să donăm toți câteva secunde din viețile noastre frumoase și liniștite bătrânei, să își poată îngriji copilul până la capăt. Dar ce putem face noi? Putem să plângem puțin pentru soarta celor doi năpăstuiți și putem să ne rugăm ca nu cumva viața să ne joace și nouă feste. Putem să folosim în continuare cuvântul ,,handicapat'' ca pe o glumă, ca pe o jignire, nerealizând de fapt că este un blestem. Putem să ne vedem în continuare de viețile noastre liniștite, dar măcar, în cinstea oamenilor care trec prin astfel de drame, haideți să învățăm să apreciem ceea ce avem și să nu ne mai plângem atât. 

Aviz mitocanilor și misoginilor, înainte de a jigni sau disprețui femeile, gândiți-vă că aveți o mamă. Când toți o să vă părăsească, mama o să fie singura care ar fi capabilă să se lupte cot la cot cu ultima clipă de viață, numai să nu vă lase singuri și dacă mamele nu sunt cel mai frumos și sfânt lucru din lume, atunci eu nu știu ce altceva ar putea fi.

Pana mea, hai la vot...

O zi frumoasa, la fel ca politicienii nostri. Mergem la vot? Hai! Inainte de a ma imbraca sa plec la vot, simteam nevoia sa-mi exprim starea de sprit pe facebook. Penibil, nu? Pai cam asa sunteti si voi, aia care de 3-4 zile postati pe facebook filmulete de promovare cu anumiti candidati la presedintie. Nu aveti nici o legatura cu politica, dar va simtiti mai importanti daca va alaturati trup si suflet campaniei. Voi stiti atat de bine ce este benefic pentru tara asta si probabil tot voi faceati dansul pinguinului la protestul din 2010. Sunteti jalnici, va umiliti si tarati singuri in rahat prin chestia asta. Unii dintre voi va ganditi ca poate o sa muscati si voi din cascaval; poate-poate, o sa ajungeti intr-o zi sa-i pupati in .... pe reprezentantii nostri. Cata satisfactie ar fi, nu? Mult succes cu asta!
Merita sa facem atata tam-tam? In final, tot cu coada intre picioare ramanem o parte dintre noi, iar celalalalta o sa zica sfidator ,,V-am zis eu!'' Ajuta asta pe cineva?
Nu spun ca suntem mai buni, dar, spre deosebire de voi, astia care ati sarit de cur in sus cu,,lucrul bine facut'', plagiatorul neabunui, dracu sau lacu, noi o sa avem satisfactia ca nu am dat 2 bani inca de la inceput. Ei pot sa ne lase fara locuri de munca, POT SA FACA ABSOLUT CE VOR! Pot sa ne vanda tara, nu ne pot lua demnitatea si mandria, pe aia le-o dam de bunavoie!
Azi, da, ati ghicit, sunt Lupul Moralist

Femeia cu ochi albaștri

Azi, când mă întorceam de la facultate, o bătrânică, îmbrăcată în negru cu ciorapi de lână și papuci de plastic în picioare, s-a apropiat de mine. M-a întrebat dacă știu de unde au adus piatra pavată pe jos pentru că îi place atât de mult și e atât de simplu să mergi pe ea. I-am răspuns ca nu stiu, e importată din străinătate. ,, Da, nu se face la noi așa ceva, mamă!'', mi-a răspuns femeia. Părea că mă cunoaste de mult, ca si cum mergeam împreună undeva. Am continuat să merg, m-am îndepărtat putin de ea, nu emana un miros tocmai plăcut. Bătrânica s-a ținut după mine și la un moment dat am auzit-o iar: ,,Știi, am fost la biserica, la slujbă, aici la Sf. Ilie. Frumos, da! Patru preoți, foarte frumoasă slujba!” M-am întors spre ea, femeia s-a uitat în ochii mei, avea niste ochi incredibil de albastri și umflați ca atunci după ce plângi mult, deși  chipul îi era  senin, privirea ei era tot atât de inocentă și nevinovată ca a unui copil de cinci ani. Am zâmbit, nu am știut ce să-i spun. Când am trecut pe lângă biserică, femeia s-a închinat de câteva ori, era atât de focusată pe rugăciunea ei, cu privirea în pământ, mergea si se ruga. Mă tot gândesc la asta de când am ajuns acasă. Ar trebui să ne fie milă de bătrâna  care nu mai e în toate mințile?  O să ziceți că da, o să  să empatizați cu ea, cum am făcut și eu din prima secundă când am vazut-o, și o să spuneți în gând ,,Doamne ferește!''. 

Ar trebui să ne fie milă de bătrânică în aceiși măsură în care ar trebui să ne fie milă de noi. Sărmana femeie nu mai era în toate mințile, probabil nu avea nici casă, nici familie. Aparent, femeia nu mai avea nimic, viața îi smulsese totul și o împinsese în ghearele nebuniei, adică o omorâse, deși continua să supraviețuiască. La asta mă gândesc eu, când vine vorba de nebuni. Totuși femeia asta avea ceva mai mult decât alți nebuni sau chiar decât mulți oameni sănătosi, avea credință. Când am privit-o în ochi, am înțeles perfect ca mintea ei era bolnava, dar sufletul meu era mult mai bolnav decât al ei. M-am închinat si eu când am trecut pe lângă biserică, dar în gând. Erau oameni pe stradă, nu îmi place să mă închin când sunt oameni mulți în jurul meu. Ea a uitat de oameni, de stradă, de faptul că e frig si e încălțată în papuci de plastic, a uitat de tot. Am văzut asta când s-a rugat. Bătrâna nu mai aparține lumii ăsteia, nu mai are nimic aici. Merge pe un drum ținându-l de mână pe Dumnezeu. El nu-i va da drumul, nu o va considera nebună, nu va empatiza cu ea din teama de a ajunge cândva în postura ei, nu o va lua în față așa cum am făcut eu. El o va ține strâns de mână pentru ca bătrâna este copilul Său și nu o va renega. Vor continua să mergă împreună, tată și fiică.

Când m-am îndreptat spre blocul în care stau, m-a întrebat de ce o iau pe acolo, drumul din față e mult mai bun. I-am spus că eu mă duc acasă.,, Si eu?'', m-a întrebat. I-am spus că nu stiu unde stă dumneaei, dar o poate lua și pe drumul acela pentru că nu este închis. S-a uitat lung după mine ca si cum voia să mergem împreună. Apoi, după ce am întors privirea iar, femeia mergea linistită, uitase tot!

Frumos? De ce?

Ce-ar fi o lume in care nu am crede in iubirea adevarata, solida, durabila; cea care trece peste orice? Iubirile care inving timpul, distanta, obstacolele. Ochii care desi nu se vad, biruiesc intr-un final,  reusind sa nu se uite. Iubiri precum Romeo si Julieta, Tristan si Isolda, pana si mitul lui Orfeu si Euridice, ni se par frumose, ne fac sa credem in iubirea adevarata, in suflete pereche si din toate durerile si lucrurile ,,traite'' de ei, vedem unul singur, iubirea. De ce?
 Privim Coloseumul Roman sau Cetatea Sarmizegetusa si nu vedem ruinele, preferam sa vedem frumosul; nu vedem luptele sangeroase, vedem monumentul, maretia lui. Ne intrebam cum de a fost posibila construirea piramidelor, prea putini pun intrebarea ,,De ce?'' in prim plan. Eu ma numar printre cei care vad ruinele, cei care vad in piramide, in Coloseum, in Pantheon ruine, ma fac sa ma gandesc ca timpul trece si sa ma intreb de ce? cu ce folos? Imi puteti raspunde si da mii de argumente, chiar mie imi vin cateva in minte acum, dar continui sa ma intreb acelasi lucru, nu-mi sunt in de-ajuns arugumentele si exemplele. Vad in iubirile eterne si imposibile o condamnare, nu un sens sau mod de viata. Poate si pentru ca nu am iubit niciodata cu adevarat, atat de puternic, nici macar pe jumate. Poate si pentru ca imi e teama ca am pastrat totul in mine si atunci can voi iubi cu adevarat, imi voi semna singura condamnarea. Imi e mila de cei care au trait astfel de iubiri, puteti sa ma judecati pentru asta, dar asa simt. Sunt oare incpabila sa realizez in momentul de fata? E mai bine sa traiesti o iubirea ca asta, decat sa nu fi trait niciodata o iubire? Ce e frumos in durere? Sunt de acord ca poti vedea frumosul in urat, la modul de arta. Un tablou care reprezinta un maldar de gunoi sau un oras poluat poate sa fie frumos. De asemnea,miopia, pistruii sau stangacia unei persoane te pot atrage, cum altora le plac genuri muzicale, care, cu siguranta, nu ar fi catalogate drept frumoase de catre critici. Pot sa continui pana maine, da, arta uratului, cred in mesaj, nu in cuvinte, cred in culoare, in pasiune, in dedicare si prea putin in talent. Cred in multe lucruri, dar nu in frumusetea durerii. Nu cred in frumusetea povestii de dragoste a lui Romeo si Julieta. Cred ca ne identificam cu personajele si traim, consumam povestea odata cu ele, le intelegem gestul si nu ii judecam. In locul lor, poate si noi am fi facut la fel, dar nu suntem in locul lor si asta ne linisteste. Nu va e mila de ei? Nu ma intelegeti gresit, imi place Shakespeare, cum ar putea sa nu-mi placa? Imi place Romeo si Julieta, dar nimic din ceea ce se intampla acolo nu se poate numi frumos. Nu e mai bine sa ai 10 iubiri, chiar daca se sfarsesc prost, decat una pe care trebuie sa o porti in spate o viata, ca pe o povara? In prima situatie iti ramane cel putin speranta, in cea de-a doua doar amintirile ca niste rani deschise. Ce faci cand iubirea se transforma intr-un dusman si da mana cu timpul? Spuneti-mi, vrea sa stiu, in caz ca o intalnesc? Unde sa fug, cu cine sa dau eu mana din moment ce-mi voi pierde increderea in iubire si voi fi, la randul meu, incatusata de timp?

Romania voastra/ Romania mea

Pare amuzant, dar e trist... Multi ne clasal in locul lui Don Quijote, altii sunt morile de vant, prea multi. Nici nu mai conteaza cine va castiga, atata timp cat am ajuns o tara de lasi, de lingai. Atata timp cat am ajuns sa fim cumparati si dresati, sa ne lasam, mai bine spus. Am auzit de multe ori spunandu-se: ,,Romania e o tara de rahat'' sau afiramandu-se ironic: ,, Asta-i Romania, ce vrei?!''. Romania nu o constitue doar prezentul, ea a fost candva demna, frumoasa. Pamantul nostru este patat de sange, asta e cel mai pretios lucru pe care il avem, istoria. Daca nu ma credeti, verificati manualele si cartile de istorie, o sa vedeti ca Romania nu a fost mereu asa. Parintii si bunicii nostri au adus-o aici. Jumatate din mine, in care se afla Don Quijote, imi spune ca noi nu vom continua asa, ca vom reveni pe drumul cel bun, cealalalta imi spune ca Romania nu mai exista si nu va mai exista decat prin nume si prin prea putin oameni, imi spune sa fug.
Sa va spun un secret, curand Don Quijote din mine va muri, simt asta. O sa ma trezesc intr-o dimineata fara speranta, fara sa mai vad frumosul printre maldarul de rahat. S-ar putea sa-mi piara dorinta de a mai lupta cu morile de vant, nu o sa mai cred in nimic si nimeni, dar chiar si asa, nu o sa aleg niciodata drumul morilor de vant. Nu o sa am niciodata culoare politica, nu o sa latru ca un caine la luna, sperand ca o sa reusesc sa musc si eu candva din cascaval. Nu o sa fiu niciodadata cumparata! O sa-mi amintesc in schimb, faptul ca am fost candva tanara, ca am fost candva Don Quijote, am sperat, am visat, am luptat, dar Romania voastra mi-a furat asta. Mi-a furat singurul lucru pe care il am la 20 ani si pentru asta nu o sa fiu niciodata cumparata. In Romania mea traiesc doar eu si putini oameni, aici nu va dau voie sa intrati, aici nu va dau voie sa existati!

Draga Soare,

Unde ești? De ce întârzi atât? Știi, a venit Toamna, dansează în grădina din fața mea, chiar acum când îți scriu. Ce frumos dansează Toamna, Soare, cât e de zveltă! Mi-ai spus că e rece, tristă și posomorâtă, dar eu nu o văd așa, o înțelg altfel. Știi, trebuia să mă nasc toamna, în octombrie, dar Vara m-a furat și m-am născut în ultima zi ai ei și totuși sunt omul Toamnei.
 Soare, cât de frumoasă e, abia acum realizez. Acum am început să înțeleg sentimentul de nostalgie, abia acum am început să înțeleg viața, abia acum o văd cu adevărat. 
 Toamna e iubita părăsită care privește-n trecut, nu e veselă, e nostalgică, visează mereu. Uneori, o surprind plângând în gradină. E demnă, pășește puternic și grațios. Dar Soare, Toamna e prinsă între Vară și Iarnă, e prizonieră, de aia e tristă. Daca i-ai da o șansă anul ăsta, dacă ai vrea, Soare, să-i încălzești inima, să-i topești lacrimile, știu sigur că te-ai îndrăgosti de ea. Vara e veselă și gingașă; jucăușă și plină de viață, Iarna e rece și dură, e vicleană și impunătoare, dar Toamna are suflet, Toamna înseamnă trăire, emoție, e ca sunetul unei viori. Toamna trezește în noi trecutul, ne face să nu uităm, ne arată partea aia mai puțin veselă, dar avem nevoie de ea, avem nevoie de trecut să putem continua, avem nevoie să nu uităm, avem nevoie să plângem și plâng uneori, plâng cu ea. Chiar ieri am plâns împreună și ne priveam prin geam. Am plâns ceva, dar după câteva ore, cred ca a surâs, poate doar mi s-a părut, dar cred că mai are o șansă. Acum a adormit, ce liniște frumoasă! Poate nici nu o să vrei să auzi tot ce-ți spun , te și văd  morocănos, atât de radical în ce privește Toamna. Oricum ar fi, gândește-te de două ori înainte, te rog! 

P.S.: Nu uita de noi!

https://www.youtube.com/watch?v=1LGVGekPSzo

Prieteni

Ajungem in viata, uneori, sa stim ca suntem mintiti, sa stim ca persoanele de langa noi nu merita atata atentie, pentru ca ele, la ranul lor, nu dau doi bani pe noi, dar ne complacem cu ideea, pentru ca suntem prea singuri. Pentru ca ajungem dependenti de persoanele din viata noastra si chiar daca ele ne dau de multe ori cu piciorul, preferam sa incasam si sa schitam zambete false. Am spus de multe ori ca prefer sa fiu singura decat cu prieteni falsi, dar in realitate nu e asa. In realitate iert, uit, trec cu vederea, arunc totul asupra mea, cum ca as fi prea suparacioasa sau ca mi se pare. In realitate sunt singura, atat de singura incat, pana si eu ma las balta, uneori. Ca mine sunt multi, unii au zeci, sute de asa zisi priteni, eu am cativa, dar nu, multumesc, nu mai vreau. 

Ajungi sa te intrebi cu ce ai gresit, tu care, de multe ori, te-ai pus pe locul doi. Tu care, cand te rugai pentru tine, nu uitai sa o faci si pentru ei; tu care, in fiecare seara nu uitai sa multumesti pentru cat esti de norocoasa ca ai prieteni adevarati. Mereu pui suflet, mereu e la fel, oamenii se joaca cu cuvintele si tu esti blestemata sa ai o memorie buna si un suflet ca un burete. Te gandesti ca atunci cand vei avea un copil nu o sa-l lasi sa vada adevarata fata a lumii, nu cat este inca copil. Cand o sa afle, o sa fii acolo, o sa-l iei in brate si o sa-i spui sa o schimbe, atat cat poate, exact asa cum incerci tu sa faci, dar zau, doare al dracu atunci cand nu te ia nimeni in brate, cand nimeni nu intelege. Pentru ca stii, multi te iubesc, putini te inteleg. Doare cand vezi atata sarcasm, atata ignoranta din partea unor capete goale, unora care, pentru simplul fapt ca le dau ''mami si tati bani'' si li s-a repetat de n ori cat sunt de frumosi si destepti, au fost atat de pupati in cur incat au inceput sa creada si ei si nu le mai ajunga nimeni la nas. E plina lumea de ignoranta si guri mari... 

 Acum sunt sigura ca intr-o zi nu o sa mai am incredere in oameni, o sa fiu exact ca cei pe care nu i-am suportat niciodata, oameni aia reci si morocanosi, cei care pun intre ei si ceilalti un zid indistructibil. Dar viata ne invata si, din pacate, trebuie sa doara inainte sa devenim ceea ce trbuie: maturi.

Oamenii

M-am întors împotriva mea,

m-am întors împotriva ta,

împotriva voastră, a tuturor.

Voi ați uitat de mine,

eu nu vă pot uita,

și nu vă pot ierta,

și nu vă pot iubi.

M-am întors împotriva soarelui,

am ales să fiu lumină în întuneric.

M-am apropiat ca o candelă de voi

și v-am văzut adevărata față.

Sunteți hidoși și nu vă pot iubi,

oameni frumoși cu chip de lut,

pozați prea mult, sunteți prea mult actori,

În întuneric v-am vazut atat de clar,

Acolo nu pozați și nu jucați un rol,

acolo sunteți voi: urâți, săraci și goi.

Mai bine singur, mai bine trist,

decat inconjurat de masti,

mai bine victima, decat calau.

In zadar...

- Dacă ai avea șansa să schimbi ceva, orice, la viața ta, ce ai alege?

- Totul, e o mizerie, nu vezi?

- Wow, nu crezi că exagerezi?

- …

- Okey! Gândește-te, să te trezești, într-o dimineață,  în cea mai frumoasă și luxoasă casă, lângă cel mai frumos bărbat din lume, care-ți recită din Goethe, în timp ce-ți pregătește micul dejun, după care te sărută și-ți spune cât de mult te iubește. Frumos până aici, nu?

- Perfec! Dacă tot construiești lumea asta perfectă pentru mine,  cinci kilograme mai puțin, ar fi și mai bine.

- Okey, corp tonifiat, frumusețe, bani și un Bentley în fața casei.

- Hei, bănuiesc că această casă luxoasă are și un garaj, nu? Hai să nu pierdem esențialul.

- Exact, un garaj, mare, foarte mare, cât pentru zece mașini.

(Ea zambeste multumita.)

- Să continuăm, deci. Până aici avem iubire, bani si frumusețe.

- Mi-ar plăcea, de asemenea, să călătoresc, să văd  Piramidele lui Keops, Templul lui Isis, Machu Picchu,  Africa de Sud, India…

- Super! Să presupunem  că ai  toate astea. Călătorii în jurul lumii, prieteni celebrii, bijuterii, haine scumpe; că mănânci în cele mai scumpe și luxoase restaurante din lume și ai chiar și un avion particular.

- Da, îmi place ideea, spune ea cu un zâmbet mulțumitor și  radiant pe fata. Nu știu unde vrei să ajungi cu asta, dar îmi place să visez așa…

- Exact! Asta era! Vezi, dacă ai avea totul cum ai putea să mai visezi, la ce ai mai putea visa? Cum ai putea să mai speri? Din moment ce ai totul, speranța nu și-ar mai avea  rostul. Și ce ar fi viața omului fără vise, fără speranță? Mintea și sufletul lui ar fi atât de pusti.

- Da, mă rog, cum zici, dar atâta timp cât am totul, nici nu-mi mai folosesc. Aș fi deja fericită, de ce să mai sper?

- Într- o lume atât de ‘’perfectă’’, cum spui tu, unde ar mai fi Dumnezeu? Ce rost ar mai avea? Și ce sens ar avea toate bogățiile si fericirea asta într-o lume în care nu există Dumnezeu?

- Viața nu este despre fericire și bunuri, e despre încercari și puterea de a trece peste ele. Viața e un drum lung, schimbător și înșelător, uneori; un drum pe care nu merită să-l parcurgi fără a avea în Dumnezeu un aliat. Ar fi prea trist, prea gri, prea fără rost.

Poate că sunt momente în viață când suferi și toți te dau la o parte, când simți nevoia să țipi și să fugi departe. Momente când nu mai vezi rostul vieții tale, când grijile, teama și deznădejdea vin ca un val în fața ta și te sufocă. E greu, da, viața nu e tocmai simplă, nu e lapte și miere. E greu și să faci față trecutului și privirilor sau judecății oamenilor. E atat de greu, uneori și crede-mă, mai bine decât mine nu o știe nimeni, dar prefer să fiu mângâiat de razele soarelui, de speranță si vise, nu de obiecte reci, care într-o zi nu vor mai fi, pe când Dumnezeu nu va muri niciodată. Oamenii vor găsi mereu speranță și lumină în el și vor învăța din greșelile și suferințele lor, vor lupta pentru ceea ce au. Și, în plus, nu ți se pare puțin cam plictisitoare o viață în care ai totul de la bun început?

Ce ar fi?

Mă doare capul și-n suflet sila se prelinge,

Sila de oameni, de măreție, de acte importante.

Mai multe lucruri inutile-n lume, mai multe lucruri fără sens, eu îmi doresc;

Să mă scălâmbăi la un nuc, în timp ce vântul plouă și ploaia bate.

Mai multe rime fără sens să fie, mai multe haine vesel colorate,

și dungile pe pieile bronzate și zâmbetele de pe fețele crispate și soarele ce dintre nori răzbate, mă fac un om cu mult mai optimist.

Și dacă ar fi doar lucruri importante și dacă am deveni perfecți și cizelați,  

Ce ar fi viața fără zâmbete prostești, fără greseli și lucruri puerile?

Ce ar fi cerul fără nori și ploaie?

Ce ar fi pomii fără vânt?

Oameni, măşti şi mult praf

Luminile se sting, se trage cortina, spectatorii pleacă, dar ea rămâne pe loc. Nu se mişcă, nu clipeşte, refuză să-şi deschidă măcar ochii. Blocată în timp şi spatiu, într-o încăpere anostă, prăfuită, goală şi bântuită de singurătate. Asta nu mai e o poveste tipar,e ceea nu vedem, ce nu ştim, e despre atunci când oamenii confundă fericirea cu banii şi gloria, e despre oameni, măşti şi mult praf. 

A două zi, luminile se reaprind, spectatorii vin veseli, cortina se deschide şi ea îşi reia rolul. Cine să aplaude la final? Cine să aducă flori? Cu toţii merg acasă sătui de măştile lor. 

Vrem să fim mai buni, tindem spre perfecţiune, bani, cariere şi bogaţii. Nu facem decât să ne lustruim în fiecare zi măştile, să ne facem altele noi, iar după ce timpul trece şi începe să ne fie dor de noi, măştile ne încătuşează. 

Vine o seară când ai curajul să deschizi ochii şi să te uiţi jur. Eşti sclavul a tot ce ai făcut, a măştilor tale pentru ca te-ai vândut pe tine pentru că ai crezut în tine, ai crezutcă poţi, că eşti mai bun. 

Vine o zi când cortina nu se mai deschide, când timpul îşi aşterne praful peste tot ce ai făcut şi cu lacrimi în ochi îţi priveşti adevărată faţă, după mult şi mult timp. Eşti bătrân, chipul tău a adunat mulţi ani şi multe greutăţi pe el, oamenii au crezut mereu că eşti de fier şi de multe ori, chiar tu ai ajuns să crezi asta. Dar când nici întunericul nu te mai împiedică să vezi preţul a tot ce ai, când îţi vezi întreaga viaţă din nou, realizezi că ai făcut din tine un duşman şi că puteai să ai mai mult decât bani si funcţii, că puteai săfii mai mult decât puternic. Puteai să fii uman, să-ţi permiţi să greşeşti, să razi, să plângi, să te pierzi prin mulţime. La poalele muntelui e mai cald decât în vârf şi da, abia atunci realizezi asta. 

O poveste tipar

E o zi frumoasă  și senină. Ea se trezește neobișnuit de veselă și se îndreaptă spre măsuța de toaletă din fața patului. Soarele îi mângâie pielea albă și părul blond, tuns pe rotund, pe care îl piaptănă cu grijă și îl îmbâcsește, de-a dreptul, cu un tub de fixativ. Își pudrează fața cu grijă și își dă buzele cu un ruj vișiniu închis. Ochii ei verzi, pătrunzători, îi dau un aer misterios și rafinat.

Și-a călcat cea mai nouă și frumoasă rochie cu două seri înainte, și-a cumpărat niște pantofi noi care să meargă ca turnați cu rochia și geanta de vinilin roșu; geanta ei cea norocoasă. Ezel e o ciudată, are obiecte norocoase și fel de fel de superstiții, de-a dreptul, lipsite de sens, dar e interesantă. Cred că nebunia asta o face așa.

În sfârșit se va întâlni cu el, după toți acești ani în care l-a plăcut în ascuns, va avea ocazia să i-o arate, să-i demonstreze că este pe gustul lui și că nu va mai găsi una ca ea.

Dar se pierde de fiecare dată și toate planurile, toate replicile pe care și le repetă zile și zile la rând în cap, le dă uitării într-o clipă.

Cât de frumoasă e Ezel când doarme, nici măcar nu vă puteți închipui, e un înger, dacă ar știi ea cu adevărat cum este, dar atunci care ar mai fi farmecul ei?

Doar eu o pot vedea, e închisă acolo, e în lumea mea din care vă dăruiesc o parte. Tot acolo l-am închis și pe el, am simțit că asta merită. Știu, nu am dreptul să iau și să închid oameni după bunul meu plac, dar totuși o fac și după mă descotorosesc de ei, multe rebuturi s-au perindat prin mintea mea. Le-am dat o șansă, stii de ce?

El nu o merită, după ce se va întâlni cu ea, o să meargă la bere cu un prieten, o să se îmbete și o să meargă la o alta, ca un câine fără stăpân. A doua zi își va aduce aminte că a fost respins iar, că a mia oară i s-a închis ușa în nas și va vrea să se răzbune. O va suna din nou pe Ezel și îi va spune exact așa : ,,Buna! M-am tot gândit la tine, vrei să ne vedem din nou?’’. Am auzit de zeci de ori replica asta, e tipar.

Ea se va bucura, săraca, și o să creadă că sunt făcuți unul pentru celălalt, din moment ce nici ea nu a dormit mai mult de două ore, cu gândul la el. O să spună  da, iar și iar, va fi remediu după fiecare beție, panâ când ,,Don Juan’’  își va găsi o altă muză. O să-i spună că nu o merită și că el nu e pregătit pentru o relație serioasă.

O să plângă mult, o să se învinuiască și o să se urască tot pe ea, săptămâni și luni la rând. Mulți îi vor da sfaturi, mulți nu se vor sinchisi să-i răspundă sau să o întrebe cum mai  e. Îi va urâ în aceeași măsură, pentru că cei care dau sfaturi, de cele mai multe ori, uită sa se pună în pielea ta, iar cei care te lasă baltă doar pentru ca le strici karma sunt... știi cum sunt.

O să iasă singură din asta, după mult timp o să reușească să-i vadă adevărata față și o să-l privească cu milă, iar eu în slujba vietii, voi face exact ceea ce trebuie, îl voi împlinge în ghiarele uitarii și voi face loc pentru un nou soare. Pentru că povestea nu se sfârșește niciodată așa.

Suflete de cerneală

E plin orașul astăzi de triste acordări,

Chitarele răsună prin foaie și condei,

Iar sufletul se-nmoaie în dulcea lor cerneală,

Deschizi  coperți de aur și mâinile-ți întind,

Iar tu, drag cititor, i le săruți tacit.

Au fost făcuți din pulbere de stele, iar infintul i-a legat de el.

Frumoase suflete stinghere, zbuciumul lor răsună  încă-n timp.

Ce-s cărțle cu-adevărat, mă-ntreb?

Sunt suflete de îngeri adormiți de care timpul s-a îndrăgostit.

Manifest

Nu vreau să înghit mizeria altora, să ridic palate unor zâmbete false pe ale căror cuvinte nu dau doi bani. M-am săturat să mă trezesc în fiecare dimineață și să-mi pese, să fiu conștientă că mulți înghit cuvintele voastre, că unii au patruzeci de ani și continuă să creadă în voi.

În fiecare dimineață, înainte de a vă pune măștile zâmbitoare,  vă spălați adevărata față și mulți dintre noi ne întrebăm cum reușiți să vă priviți în oglindă, dar probabil sunteți foarte mândri de voi, aveți funcții mari, voi reprezentați crema societații. Noi ceilalți suntem datori să vă susținem, purtăm discutii nesfârșite cu prietenii, colegii și rudele despre politica dusă de voi, sperând că într-o zi, Europa nu ne va mai striga tare:,, Uite și țiganii ăia’’, ca nu o să mai fim  simple jucarii ale adevăratelor puteri, că măcar o dată, România va reprezenta o familie, un întreg, un suflet și nu o masă de negociere, nu o minge aruncată de la unii la alții.

Pentru mulți dintre noi, Ștefan cel Mare nu a murit, păstrăm trecutul viu pentru că atunci când trecutul va dispărea din mințile noastre, ne va veni silă, o silă atât de mare, încât veți rămâne singuri cu oile voastre.

Mulți sunt dezamăgiți că noua generație nu le oferă  locul în autobuz,  nu mulțumesc politicos și  sunt violenți, în timp ce generația lor le vinde țara și demnitate ei, construite pe o istorie însângerată  și lacrimi sincere.

Cum vreți să fim noi, dacă voi sunteți așa? Probabil că generația mea nu va mai avea ce să vândă. Daca lucrurile vor merge prost, scuza noastră va fi  aceea  că noi nu vom ști istorie, astfel încât să evităm greșelile trecutului. Școlile voastre ne-au făcut tocilari, analfabeți și infantili, doar puțini au reușit să nu înghită întunericul cu care ați umplut atâtea  capete. Ei sunt speranța noastră, cei care studiază în străinătate, cei care nu au bani să o facă, dar adorm în fiecare seară cu o carte pe piept. Ne-ați demostrat de multe ori însă,  că cei ca ei nu ajung să ne reprezinte. Eu, totuși,  continui să cred și să sper că generația mea va face un pas către mal, chiar dacă ceilalți au făcut sute înapoi, un pas făcut cu intenții bune și dragoste va fi un nou drum pe care noi toți îl vom urma, nu ca o turmă, ci ca o familie.

Bunicul mărțișor

Pianul se aude din nou. În fiecare dimineața la ora zece, Miruna cântă. Nu duce niciodată la capăt o piesă,  o repetă iar și iar, până  când, probabil, se enervează și  o lasă baltă.

La ora unsperzece, pune CD-ul ei preferat cu Dean Martin, în timp ce fumează o țigară pe fereastra de la bucătarie. O aud trebăluind prin casă și fredonând cu o însuflețire adorabilă fiecare cântec. Sâmbăta se ocupă de grădină: greblează, pune flori, le udă și toate astea cu un permanent zâmbet mulțumit și radiant. E o fată singuratică, nu are mulți prieteni, doar Clara, colega ei încă dintr-a I-a și Sonia, vecina de la doi. Dar Miruna este mulțumită, mereu veselă, mereu gata de treabă, ea nu se înlătură niciodată  de la nimic.

Nu este o fată care să iasă mult în evidență: este scundă, puțin plinuță și timidă. Atunci când cineva o privește insistent, ea lasă capul în jos, rușinată. Cu siguranță, Miruna nu se consideră o fată frumoasă și nici nu este, pentru cei mai mulți. Este o fată simplă, nu mofturi, nu pretenții, nu vise mărețe. Ar vrea ca  bunicul  să  fie cu ea și să iasă din nou cu el în parc. Obișnuiau să vorbească despre orice. Bunicul îi spunea ,,Cireșica’’ de când o văzuse prima oară și pentru el, Miruna era cea mai frumoasă și specială ființă, iar ea simțea asta. Când avea patru ani, fetița mergea cu el la serviciu, de fapt, mergea cu el peste tot.  Bunicul era un om bun, carismatic și glumeț, toți oamenii îl iubeau. Când  bunicul o lua în brațe pe Renata, fetița înfiata de colegul lui, și îi dădea dulciuri, Miruna devenea geloasă. Într-o zi, a tras o păruială zdravănă cu aceasta, dupa ce bunicul a plecat. Nu concepea ideea de a-l împărți pe bunic cu altcineva, nu  concepea nici ideea de a sta departe de el.

 De câte ori ajungea acasă, bunicul aducea ceva pentru fetiță si fetița îi sărea în brațe bucuroasă, strigându-l’’ Licu micu’’.

Într-o zi, bunicul nu s-a mai întors acasă, fetița l-a așteptat toată seara, până când a adormit. A doua zi l-a găsit dormind în camera alaturată. Era senin, chipul lui blajin, parul cărunt și sprâncenele stufoase; fața aceea care părea mereu că surâde, erau la fel, dar oamenii se adunaseră în jurul lui, iar micuța nu înțelegea de ce acei oameni nu o lăsau sa-l trezească. Ar fi vrut să-l certe puțin pentru că adormise în hainele cele bune, tocmai el, care îi repetase de atâtea ori că nu e frumos. Era la începutul lui martie, când viorelele începuseră să răsară și și-ar fi dorit să meargă să le culeagă cu bunicul și să le dăruiască mamei și bunicii, ca în fiecare an. Oamenii au dat-o la o parte, iar aceasta, supărată s-a  dus la prietenul ei de peste drum, care a reusit să o înveselească, dându-i un marțișor. Acela a fost primul mărțișor primit de ea și după ce l-a pupat și i-a mulțumit frumos, a dat fuga la bunicul să i-l dea lui. Se gândea  să-i facă un cadou, credea că este supărat pe ea si voia să-l împace. Dar atunci, mama a prins-o de mână și i-a spus că bunicul nu poate să vorbească cu ea, că va pleca într-o călătorie. Și nu a înțeles multe, nu a înțeles de ce bunicul plecă fără ea, de ce nu își lua rămas bun,  de  ce ar fi plecat bunicul ei? A reușit să se furișeze și a pus marțișorul lângă el,  să-și aducă aminte de ea. Atunci, Miruna l-a văzut pentru ultima dată și pentru că el zâmbea, a zâmbit și ea. Știa că se va întoarce și dacă primăvara aceea nu vor mai culege viorele, o vor face anul următor.

În fiecare primăvară, Miruna îl așteaptă pe bunic. Acum are douăzeci de ani și a înțeles că bunicul nu mai vine. Îl poartă ca mărțișor, nu are nevoie de bijuterii frumoase, pentru ea mereu e martie, uneori e frumos, alteori e trist, dar sufletul acestui copil va purta mereu mărțișor, iar daca Miruna zâmbește mereu, este pentru că și bunicul ei o face. Acolo, în călătoria lui, bunicul zâmbește și face mărțișoare. Probabil că i-ar fi dăruit cel mai frumos mărțișor și anul acesta, dar nu-i  nimic, când se vor întâlni, bunicul îi va da zeci de mărțișoare, le va face și le va păstra pentru ea. Pentru că ăsta este bunicul, un om bun, care-și ține promisiunile și care știe să aducă primăvara pe chipul și în sufletul oamenilor, iar asta-l face cel mai special mărțișor.