Dragă mamă,

E ziua ta azi, mamă, când te-am sunat să-ți spun la mulți ani și să te întreb ce faci, mi-ai spus că muncești și nu-ți mai vezi capul de treabă. Cum să muncești de ziua ta? Ești încă tânără și frumoasă, pentru mine cea mai frumoasă, ai putea să te distrezi mai mult, să ai mai multă grijă de tine, așa fac multe femei, dar tu muncești, muncești pentru mine, să nu crezi că nu știu. Ai vrea să-mi fie mie mai bine, să nu trec niciodată prin greutățile și nedreptățile vieții, așa cum ai făcut tu, dar eu sunt slabă, mamă, și deși aș putea să lupt mai mult, să trag mai mult și să te fac mândră, eu renunț de multe ori. Uneori, cred că nu te merit! Nu ești ca alte mame, nu vii să-mi spui zilnic cuvinte dulci și siropoase, m-ai învățat să fiu un om modest și bun, de fapt, tu ești singura persoană din lume care mă mai aduce cu picioarele pe pământ și mă face să mă gândesc la ziua de mâine.

E ziua ta, mamă, e o zi frumoasă, dar nu pot să o las să treacă fără să vărs o larimă, de-ar prinde gură să îți spună ea ceea ce nu-ți pot eu spune, cât de mult însemni tu pentru mine și știu că știi că te iubesc, dar n-ai idee...

Acum, am crescut, îmi e frică să iau viața în piept, cum spuneam, sunt atât de slabă uneori, dar când totul e mai negru, eu mă gândesc la tine și realizez că Dumnezeu nu m-a aruncat așa pe lume, fără rost, mi-a, dat prin tine, înzecit și însutit față de toate greutățile care ar putea să se ivească. 

Nu mulți au o mamă ca tine, ce loc bun ar fi pământul dacă toate mamele ar fi așa! De câte ori nu ți-ai luat de la gură, mamă, să-mi fie mie bine, să am eu, să nu simt lipsuri?! Dar am avut ochi buni și am văzut, nu am uitat și nu o să uit vreodată, chiar dacă acum totul e bine și frumos. N-aș ști ce e iubirea adevărată, dacă nu te-aș fi privit așa, nimeni n-ar ști, dacă n-ar avea  pe lume o mamă sau un copil. Știu că ai vrea să-ți spun mai multe, să fiu mai deschisă, dar nu pot, nu suport ideea de a te împovăra cu micile mele probleme, de multe ori, nesemnificative, nu vreau, ai și așa multe pe cap. Nu văd în tine cea mai buna prietenă, nu prea suntem noi genul care să ne maimuțărim, să ieșim prin oraș sau să bârfim împreună la cafea, ca fetele, dar nu cred că asta e relevant. Îți scriu aici ce nu ți-am zis vreodată, tu știi că așa sunt eu, îmi place să scriu, nu prea mă pricep la vorbe și vreau să știi și să vezi azi ce este în sufletul meu,  chiar dacă nu pot să văd în tine cea mai bună prietenă (deși ești, sunt conștientă de asta), văd în tine, mamă, o parte din Dumnezeu, văd în tine speranță și căldură și nimic nu este mai liniștitor și mai frumos decât sentimentul că orice s-ar întâmpla în viața asta, ai un loc în  care să te întorci și un om care te va aștepta și ierta mereu, pentru că știu, indiferent de ceea ce ai spune tu, știu că m-ai ierta pentru absolut orice, ai fi singura... Acum, am început să văd și eu cum sunt oamenii și de aia te prețuiesc mai mult pe zi ce trece. 

Nu știu cum te văd alții, cred că uneori încerci să pui un zid, să pari puțin mai rece, mai dintr-o bucată, cum s-ar zice, pentru că urăști al naibii de mult să fii luată de proastă sau naivă, dar toată sensibilitatea asta a mea, eu de la tine o am. Nu, nu pot să fiu obiectivă când vine vorba de tine, dar tot eu te știu și cel mai bine, știu ce om bun și special ești, ce mamă, ce soție, ce educatoare, ești trup și suflet pentru toată lumea, de tine uiți însă de prea multe ori, aș vrea să te îngrijești mai mult și de tine. 

Poate ar fi trebuit să scriu într-un ton mai vesel, dar așa am simțit, nu știu ce aș mai putea să-ți spun în afara faptului că te iubesc mult și la mulți ani!

Cu ochii minții...

Cu ochii minții scriu, iubesc și mor,

 apoi inviu si mor din nou;

devin ecou și literă, apoi cuvânt.

 Cu ochii mintii, te sorb dintr-un pahar,

te cânt, apoi te urlu, te șoptesc;

cu ochii minții, îmi devii stăpânt

 și te slujesc cu-a atât de mult curaj;

cu ochii minții, n-am mandrie și orgoliu,

 mă las să fiu a ta, iar tu să fii al lor...

 Cu ochii minții plâng și râd, și zbier;

cu ochii minții, îmi ești pământ și cer,

 în ochii mei ești mort, în ei ești viu ...

 Aseară, te-am sădit ca pe o floare și te-am udat, te-am îngrijit nespus,

am așteptat să crești frumos și mare,

apoi te-am rupt și călcat în picioare.

am râs apoi, cu ochii minții râd destul de des.

Ochii mei plâng însă, sunt plini flori, cuvinte și scoici, lipite de retină;

cu cat plâng mai mult, florile cresc,

am o grădină franțusească acolo, cred, sau poate un iaz.

Cu ochii minții îți cerșesc iubire, iar tu accepți să mi-o dai împrumut.

Nimic schimbat, chiar absolut nimic...

Cu ochii minții sunt un sentiment și un parfum înțpător al florilor ce nu există încă;

sunt un ocean și două stânci pe munte,

sunt un cotor de carte visător și un chibrit nebun și psihopat.

 Cu ochii minții ești și nu ești, sunt și nu sunt, vreau și nu vreau, pot și nu pot...

Un infinit de vieți sau una singură?

Azi am fost la teatru, a fost o piesă lecturată cu intrare liberă. Habar n-am cum sunt alții, na, eu sunt puțin nebună și așa, dar de câte ori merg la teatru, la finalul piesei, mă podidesc lacrimile. Dacă aș putea să opresc timpul în loc pentru câteva minute și să plâng liniștită, aș fi chiar fericită!

Mi-am amintit că aveam un vis și ce frumos era să cred în el, să cred că într-o zi o să mă trezesc veselă, fără să am treabă, cu gândul că nu voi mai avea niciodată treabă și o să pot să fiu eu, plângăcioasă, reținută, timidă, visătoare și nerealistă. În felul ăsta nu ar mai trebui să revin zilnic cu picioarele pe pămant, să încerc zilnic să-mi ascund emoțiile și să mă mustrez pentru fiecare tâmpenie pe care o fac și fiecare gest aiurea. Eu voiam să scriu, să creez, să o fac pentru oamenii care pot să înțelegeă, care vor să înțeleagă că cel mai frumos lucru este Dumnezeul din noi, nu este natura, este lumea aia din lăuntrul nostru, cea pe care foarte puțini o văd.

Spuneam că sunt plângăcioasă și da, sunt, nu sunt un om mândru, dar dacă aș fi, m-aș mândri cu asta. Să înveți să-ți stăpânești lacrimile și să eviți să plângi atunci când simți este o prostie, poate că ar fi jenant să mă apuc să plâng în hohote la teatru sau la cinema; să plâng atunci când văd un om în scaun cu rotile pe stradă sau un copil bolnav de sindromul down, dar îmi păstrez lacrimile pentru mai târziu. E frumos să plângi și pentru alții, nu doar pentru tine; de fericire, de exaltare, de tristețe, de mânie. Plânsul te eliberează, nu poți să lași totul să atârne pe umerii bietului suflet, trebuie să dai aripi sentimentelor și durerilor, ba chiar fericirii tale, să fii uman, sa empatizezi. La ce buni oamenii puternici, sceptici, încruntați mereu, cei care-ti spun că nu plâng la filme, ,,Sunt doar filme, nu-i nimic real!'', ,,E doar o carte, pură ficțiune!''? Unii cred că ăsta e un semn al inteligenței  și că un om realist este un om inteligent, așa o fi, dar un visător este un om fericit, care e mai câștigat, ziceți voi?

Vreau să scriu și să citesc în grădina din spatele curții, dar e iarnă și frig așa că am mutat grădina în camera mea. Ieri, am așezat șezlongul lângă cais, abia azi am reușit să aduc și masa de scris, abia am reușit să o car... Am chiar și un beneficiu, în grădina mea adevărată se întuneca când îmi e lumea mai dragă, aici, se întundecă doar atunci când vreau eu. Un realist nu ar vedea caisul, ar vedea șifonierul, nu ar vedea soarele, ar vedea lampa, nici iarba, nici nucile căzute din copac și nici cei doi melci de pe trunchiul copacului, m-ar interna direct la nebuni. El ar privi cu ochii, nu cu sufletul și ar încerca întotdeauna să înțelegă, nu să simtă. Un realist are o singură lume, noi, ceilalți, avem un infinit și multe dintre ele ne stau la picioare; suntem sclavi și regi, suntem buni și răi, înțelepți și nebuni, ba chiar reușim să fim și realiști uneori.

Câteodată, mă pun pe treabă, vreau să învăț și să fiu cea mai bună, apoi renuț și zac în pat, ma uit la seriale, citesc, ma gândesc la fel și fel de chestii. De exemplu, mă duc la fereastră și mă uit afară, ma gândesc cum era, arăta sau ce se întampla la aceeași ora și zi acum 100 de ani, apoi 200, 500 și așa mai departe. Îmi imaginez cum erau îmbrăcați oamenii și dacă există reîncarnare, oare eu ce eram? Alarteri mă imaginam scoțând pâinile din cuptor, eram brutăreasă, cu firea asta a mea, nu prea mă imaginez prințesă sau mai știu eu ce contesă sau ducesă. Poate am fost o pasăre, asta ar fi și mai tare, să zbor peste tot, să ascult și privesc poveștile oamenilor, așa aș fi și mai câștigată, totuși, pot păsările să iubească?Tare aș fi curioasă să știu! 

Mda... și așa îmi petrec eu uneroi timpul, știu, pare că nu am o viață reală, dar mie îmi place așa. Poate că într-o zi o să am rate și ipoteci de plătit la bancă, o să devin monotonă și o să port costume frumoase, toate aproape la fel, o să-mi asortez pantofii cu poșeta și o să vă spun contrariul a tot ceea ce am scris aici. Când voi face asta, să știti că eu am pierdu bătălia, că am fost slabă și am renunțat. Să nu îmi râdeți în nas, în sinea mea, o să regret nespus. Oricum, sper să nu fie așa, nu vreau să cresc și să devin o mare doamnă, o mare ziaristă sau mai știu eu ce, vreau sa rămân un copil și să ma joc cu Dumnezeul din mine, să râdem, să glumim și să ne trezim în fiecare zi fericiți.