Cuiburi de îngeri și demoni

Undeva, în adâncul sufletului meu, se dă o luptă crâncenă. Acolo, înlăuntrul meu, este o altă lume, pe care întunericul și lumina o înghit pe rând. Când nu mai cred în lumină, întunericul mă  cheamă la el. Este tot atât de bătrân precum lumina și aproape tot atât de înțelept. Întunericul nu minte niciodată, îmi arată lumea exact așa cum este, tot ce se poate vedea. El cântă durerea, iar la final, mă întreabă ironic dacă merită să mă amăgesc.
 Lumina mă ia în brațe, când nu mai pot suporta întunericul, când răbufnesc în plâns precum un copil. Ea îmi arată ceea ce nu putem vedea. Cântecul ei răsună parcă de dincolo de un zid, cântă speranța și binele. Nu mă întreabă nimic, e caldă și îmi place în brațele ei. Cu toate astea, mă întorc mereu la întuneric, el îmi hrănește rațiunea și creierul, pe când lumina simt că le sfideză pe amândouă sau poate că îmi place să mă joc. Poate că înăuntrul unora dintre noi există un cuib de îngeri și unul de demoni. Când demoni și îngerii încep să se iubească, atunci începi să înțelegi lumea și să vezi ambele părți ale ei. Cred că așa mi-am dat seama că trebuie și îmi place să scriu. Atunci când scrii, devii cuvinte, cum un pictor devine culoare, iar violonistul se transformă în coardele vioarii sale. Acelea sunt clipele când demonii și îngerii se iubesc cel mai mult, când nu mai există rău sau bine; când arta le revendică pe amanândouă, pentru că ea devine sensul. Și totuși, întunericul mă arde pe dinăuntru, mă face mai muritoare decât sunt. Sunt momente în care resping lumina, când nu mai cred în binele și frumosul ei, când tot amarul lumii simt cum se varsă în mine, iar în lume văd doar un gol imens și devin una cu acel gol. Atunci, nu mai există cuvinte în care să mă transpun și nici parghii de care să mă apuc. Cad! Cad... la nesfârșit. Uneori, ador asta, după care brusc găsesc lumina și mă trezesc, precum un copil speriat, îngenungheată la picioarele ei. Aș vrea să o simt, să o ating, să-mi spună ea că e reală. Câteodată, mă gândesc că nu m-am oprit niciodată din cădere și că totul e doar un vis...

În momentele în care resping întuneriucul, cuvintele continuă să existe înlăuntrul meu, dar la ce bun?! Fără întuneric sunt doar cuvinte și nimic mai mult, fără să-mi accept demonii aș fi doar o furnică pe o insulă pustie, unde nu există picioare de care aș putea  fi strivită. Doar o furnică...atât!

Ipocriții bisericoși

Ați observat ce buni sunt oamenii atunci când ies din biserică? Cum lasă capul plecat și își fac 2-3 cruci, evlavioși, iar din puținul lor dau și cerșetorului de lângă biserică un ban, bietul de el. Că na, Dumnezeu nu doarmne și răsplătește binele făcut aproapelui tău.

 Eu n-am văzut ipocrizie mai mare decât la biserică, când ne imbulzim să cumpărăm lumânări cu zecile și nu uităm să ne aprindem și nouă una. În drumul spre biserică, poate mai întâlnești vreo 5 cerșetori, vreo 3 bătrâni care încearcă să treacă strada sau un câine schiop și mort de foame, dar acum n-o să-i poți ajuta tu pe toți. De potăile străzilor nu aveai tu timp  acum și până la urmă, domne, dacă ești bătrân și te caută moartea pe acasă, ce cauți să ieși, iar cereșetorii aia, să treacă la muncă, nu la întins mâna. Parcă tu ești prost, nu știi că după merg să-și cumpere de băut. Eee, dar când ajungi în fața bisericii, treaba se schimbă, te cuprinde așa o stare de mărinimie, devii empatic. Clar, tu ești omul lui Dumnezeu! Și te pui pe pupat toate crucile și icoanele din biserică, ai multe de discutat cu Tatăl Ceresc. Nu sunt icoane în biserică de pupat, câte ai tu de cerut și de discutat. Na, mai o mătusă bolnavă cu o moștenire babană, de te-ar ajuta El să-ți ajungă numele pe testament. Mai e și chestia că muncești mult și ăștia de la serviciu pur și simplu nu au ochi să vadă. Meriți și tu o primă, mai ales pe scumpețea asta, când nu-ți mai ajunge de la mână pân' la gură. Apartamentul e prea mic, mașina s-a învechit, bou' ăla stă toată ziua cu berea-n față și te înșeală cu toate depravatele, dar-ar ciuma-n ele! În final, vine și întrebarea fără răspuns: ,,Doamne, de ce mă pedepsești?'', iar bărbosul, parcă-l și văd rozându-și unghiile, mai că-i vine să coboare de pe norișor și să-și dea vreo două palme. Nu sunt bisericoasă, religioasă și așa mai departe. Sunt alergică la ipocrizie, am două antene în creștetul capului care mă fac să o iau razna...ca acum. Păi dacă tot îi spuneți loc sfânt, de ce îl pângăniți? De ce veniți în biserică ca la bancă, gen: ,,Doamne da-mi acum, că-ți dau înapoi în rate.'' ?E ca și cum te duci la cineva în vizită doar atunci când vrei bani împrumut sau ai nu știu ce nevoie. Păcat că ăștia de la biserică, prea-sființiile lor, nu s-au gândit să scoată pe piață carnețelul cu pix sfințite pentru dorințe, că mai uită omul și e nevoit să se întoarcă de nu știu câte ori. 

Dumnezeu e un bătrân cu barba albă ce-i atârnă până dincolo de genunchi și e dator să ne ajute, asta știu oamenii despre El. Mai știu că El poate să facă orice, este atotputernic, dar de câte ori v-ați întrebat: ,,Ce pot să fac eu pentru El?'', ,,Ce am făcut azi pentru El? sau ce voi face mâine pentru El?'' Da, dragilor, aveți dreptate, să-și facă singur că de aia e atotputernic...