Bunicul mărțișor

Pianul se aude din nou. În fiecare dimineața la ora zece, Miruna cântă. Nu duce niciodată la capăt o piesă,  o repetă iar și iar, până  când, probabil, se enervează și  o lasă baltă.

La ora unsperzece, pune CD-ul ei preferat cu Dean Martin, în timp ce fumează o țigară pe fereastra de la bucătarie. O aud trebăluind prin casă și fredonând cu o însuflețire adorabilă fiecare cântec. Sâmbăta se ocupă de grădină: greblează, pune flori, le udă și toate astea cu un permanent zâmbet mulțumit și radiant. E o fată singuratică, nu are mulți prieteni, doar Clara, colega ei încă dintr-a I-a și Sonia, vecina de la doi. Dar Miruna este mulțumită, mereu veselă, mereu gata de treabă, ea nu se înlătură niciodată  de la nimic.

Nu este o fată care să iasă mult în evidență: este scundă, puțin plinuță și timidă. Atunci când cineva o privește insistent, ea lasă capul în jos, rușinată. Cu siguranță, Miruna nu se consideră o fată frumoasă și nici nu este, pentru cei mai mulți. Este o fată simplă, nu mofturi, nu pretenții, nu vise mărețe. Ar vrea ca  bunicul  să  fie cu ea și să iasă din nou cu el în parc. Obișnuiau să vorbească despre orice. Bunicul îi spunea ,,Cireșica’’ de când o văzuse prima oară și pentru el, Miruna era cea mai frumoasă și specială ființă, iar ea simțea asta. Când avea patru ani, fetița mergea cu el la serviciu, de fapt, mergea cu el peste tot.  Bunicul era un om bun, carismatic și glumeț, toți oamenii îl iubeau. Când  bunicul o lua în brațe pe Renata, fetița înfiata de colegul lui, și îi dădea dulciuri, Miruna devenea geloasă. Într-o zi, a tras o păruială zdravănă cu aceasta, dupa ce bunicul a plecat. Nu concepea ideea de a-l împărți pe bunic cu altcineva, nu  concepea nici ideea de a sta departe de el.

 De câte ori ajungea acasă, bunicul aducea ceva pentru fetiță si fetița îi sărea în brațe bucuroasă, strigându-l’’ Licu micu’’.

Într-o zi, bunicul nu s-a mai întors acasă, fetița l-a așteptat toată seara, până când a adormit. A doua zi l-a găsit dormind în camera alaturată. Era senin, chipul lui blajin, parul cărunt și sprâncenele stufoase; fața aceea care părea mereu că surâde, erau la fel, dar oamenii se adunaseră în jurul lui, iar micuța nu înțelegea de ce acei oameni nu o lăsau sa-l trezească. Ar fi vrut să-l certe puțin pentru că adormise în hainele cele bune, tocmai el, care îi repetase de atâtea ori că nu e frumos. Era la începutul lui martie, când viorelele începuseră să răsară și și-ar fi dorit să meargă să le culeagă cu bunicul și să le dăruiască mamei și bunicii, ca în fiecare an. Oamenii au dat-o la o parte, iar aceasta, supărată s-a  dus la prietenul ei de peste drum, care a reusit să o înveselească, dându-i un marțișor. Acela a fost primul mărțișor primit de ea și după ce l-a pupat și i-a mulțumit frumos, a dat fuga la bunicul să i-l dea lui. Se gândea  să-i facă un cadou, credea că este supărat pe ea si voia să-l împace. Dar atunci, mama a prins-o de mână și i-a spus că bunicul nu poate să vorbească cu ea, că va pleca într-o călătorie. Și nu a înțeles multe, nu a înțeles de ce bunicul plecă fără ea, de ce nu își lua rămas bun,  de  ce ar fi plecat bunicul ei? A reușit să se furișeze și a pus marțișorul lângă el,  să-și aducă aminte de ea. Atunci, Miruna l-a văzut pentru ultima dată și pentru că el zâmbea, a zâmbit și ea. Știa că se va întoarce și dacă primăvara aceea nu vor mai culege viorele, o vor face anul următor.

În fiecare primăvară, Miruna îl așteaptă pe bunic. Acum are douăzeci de ani și a înțeles că bunicul nu mai vine. Îl poartă ca mărțișor, nu are nevoie de bijuterii frumoase, pentru ea mereu e martie, uneori e frumos, alteori e trist, dar sufletul acestui copil va purta mereu mărțișor, iar daca Miruna zâmbește mereu, este pentru că și bunicul ei o face. Acolo, în călătoria lui, bunicul zâmbește și face mărțișoare. Probabil că i-ar fi dăruit cel mai frumos mărțișor și anul acesta, dar nu-i  nimic, când se vor întâlni, bunicul îi va da zeci de mărțișoare, le va face și le va păstra pentru ea. Pentru că ăsta este bunicul, un om bun, care-și ține promisiunile și care știe să aducă primăvara pe chipul și în sufletul oamenilor, iar asta-l face cel mai special mărțișor. 

Cuvinte potrivite

Dacă aș avea cuvinte potrivite, te-aș închide în ele, te-aș săruta zi și noapte pentru că le-aș rosti mereu. Le-aș cânta, le-aș urla, le-aș șopti și le-aș plânge, atunci când mi s-ar face dor de tine. Dacă aș avea cuvinte potrivite, le-aș tatua pe umărul stâng, să nu te pierd niciodată. Dacă ar exista culori atât de frumoase precum ochii și pielea ta, te-aș picta pe fiecare clădire, iar orașul ar părea mult mai viu. Dacă bătăile inimii mele s-ar transforma în ritmuri de chitară atunci când te privesc, lumea s-ar transforma pentru o clipă într-un concert mirific. Dacă iubirea ar avea limite, probabil aș fi găsit de mult câteva cuvinte în care să te-nchid, dar inca le caut în surâsul tău și știu că dacă mâine vei pleca, voi rămâne pierdut într-un gol pentru că vei lua totul cu tine. Poate că ți se va părea prea mult ce-ți spun, modestia ta adorabilă nu te va lăsa să mă crezi, dar  tot ce credeam că este frumos până să te întâlnesc pe tine, a început să pălească și tocmai de asta, un ,,te iubesc’’ ar fi mult, mult prea puțin .

Chei, speranțe, amintiri...

Sufletulul unui om este un cufăr în care ține amintiri. Fiecare suflet are la rândul său sute și mii de alte cutiuțe cu sute și mii de chei. E calea cea mai grea să găsești cheia potrivită pentru fiecare cutiuță și să le închizi la loc după ce pleci. Asta fac prietenii adevărți. Mulți am auzit de ei, mulți am crezut că îi avem și multi dintre noi am fost vânători de chei, dar și mai mulți am fost prădați de cei care au dat buzna, furtunile de vară, care au răsturnat totul și au plecat, lăsând în urmă piese mici, mici, pe care apoi ne-am străduit să le adunăm și să le punem la loc. A fost greu, dar a fost o lecție importantă și de atunci au intrat tot mai puțini acolo și da, s-au strâns din ce în ce mai multe cutiuțe nedeschise vreodată. Am învățat să mergem cu ele mai departe și am sperat că într-o zi va apărea cineva care să aibă grijă de ele. Când amintirile încep să urle dinăutrul cutiuțelor, el să le dea drumul, să le asculte țipătul și să le îmbrațiseze, apoi să le închidă la loc. Cineva care să nu plece, să nu se teamă, cineva care sa facă altele noi, care să nu merite să stea închise. E important, ca atunci când vei pleca să fie oameni care să-ti pastreze înca secretele si amintirile și să continue să se bucure prin ele, dar nu-i așa mereu. Aceasta este cea mai mare dramă, să fii lăsat singur, să-ți cari trecutul dureror până în ultima clipă și după să fie dat cu piciorul timpului de oamenii care uită, care au uitat mereu: acei prieteni, acei amici, acei iubiți pe care tu nu i-ai uitat niciodată pentru că au știut să ia cheia cu ei la plecare.

Dar nu uita, tu să iubesti sufletul omului și să-l îmbrățișezi. Să fii cu băgare de seamă, mulți dintre ei vor uita, multi se vor transforma în  ,,acei’’, dar tu să nu-i iei în seamă, să mergi mai departe, pentru că dacă el nu te va găsi, poate îl vei găsi tu pe el.