Sebi băiat cuminte

Pe holul cabientului medical, Tatiana așteaptă împreună cu copilul. Tatiana are 45 de ani, copilul 24. Băiatul se leagănă pe scaun și spune în continuu ,,Sebi băiat cuminte'', zâmbind mereu personalului și celor care trec pe lângă el. Are sindromul Down.

-Bună, Sebi! Tu chiar ești un băiat tare cuminte, nu-i așa?! 

-Sebi cuminte! -spune el din nou, zâmbind larg.

- Eu sunt Daria

Brusc pare că îi atrage atenția un ursulet agățat la cheile mele.

-Îți place ursulețul?

-Usuleț -și-mi trage un alt zâmbet larg, cât să-mi topească inima pe de-a-ntregul.

-Uite, ți-l dau ție, vrei?

Întinde mâna să-l ia. Îl privește ca pe ceva foarte prețios.

-Mami, usuleț.

-Foarte frumos, Sebi. Bravo! - spune maică-sa, privindu-l cu blândețe.

Mă așez lângă el și începem să ne scălâmbăim unul la celălalt. La un moment dat, râsul nostru devine foarte zgomotos, dar ceilalți sunt prea abătuți ca să ne mai dea și nouă atenție.

Maică-sa vorbește cu o altă femeie. După un timp, se întoarce spre noi și zice:

-Sebi, ia spune-i doamnei, cum te rogi tu pentru mami?

Băiatul își împreună mâinile și legănându-se spune:

-Doamne, să nu moară mami meu, să aibă grije de mine. - și repetă asta de trei  ori.

-Sărmanul, dacă mor mâine va fi vai și amar de el, că n-avem pe nimeni... . Numa' o mătușă, da' zgripțuroaica aia nici n-ar vrea să audă. Acum doi ani ne-a dat gazda afară din casă, că nu plătisem de șase luni chiria, și m-am dus la ea cu copilu', unde să mă fi dus?!(spune ca pentru sine). Nici n-a răspuns la ușă. A deschis o vecină și ne-a zis că e acasă și că doar ce venise. Am stat cu el trei zile prin scări de bloc. Numai eu și bunu' Dumnezeu știm ce am pătimit. - îl mângăie pe băiat pe cap, iar el se uită la ea și spune ,,Sebi băiat cuminte!'', zâmbid din nou cu gura până la urechi, iar femeia îi zâmbește și ea cu duioșie și tristețe în ochi. 

-Da mamă, ești cuminte tu. Băiatu' meu cuminte și frumos!

Scânduri vechi, coroană de vise

Cortina coborâse. Spectatorii plecau rând pe rând, râzând, conversând, făcându-și loc unii pe lângă alții. Eu, neclintită din loc, priveam; priveam scena, scândura aia veche, cu vopsea neagră, ștearsă de trecerea anilor, și am simțit că Dumnezeu a coborât acolo de nenumărate ori, că și el iubește scândura aia veche și cortina aia decolorată la fel de mult ca și mine, poate chiar mai mult, pentru că nu l-am găsit niciodată în biserică,  teatrul însă mi l-a întruchipat de nenumărate ori și în nenumărate feluri. 

Am văzut actori arzând ca o torță, ori topindu-se, devenind una cu scena și măreția lor m-a făcut mai om. Am înțeles atâtea! Dar am căpătat și tot atâtea întrebări. Am dat ochii cu mine însămi de nenumărate ori, m-am iubit, uneori, alteori, m-am urât nespus, iar lacrimile mele s-au impregnat adânc în scaunele sălilor de teatru, așa am lăsat acolo  frânturi din mine: de la desnădejde, la dragoste;  de la nostalgie, la teamă și de la milă, la ură sau lașitate; toată empatia mea a ars odată cu scena.

,,Poate că într-o zi personajele mele vor fi dincolo de cortină și poate că același Dumnezeu al teatrului, va pune puțin din măreția lui și în ele!''- la asta mă gândeam, până când forfota din sală s-a stins și am rămas singuri, eu și iubirea mea pură și pătrunzătoare. Eu n-aveam curajul să cred în ceva atât de mare, ,,ce aș avea eu de oferit teatrului, când ai mei sunt oameni atât de simpli?'', dar  liniștea aia mortuară mi-a vorbit, mirosul teatrului, de lemn vechi, scândura aia care mă obsedează atât de mult și lacrimile ce nici nu se uscaseră pe obraji mi-au răspuns: ,,un suflet'' și am zâmbit, iar el, prețiosul meu iubit, mi-a revendicat sufletul.

,,Doamnă, ați născut o umbră''

,,Doamnă, ați născut o umbră'', i-ar fi spus doctorul, cu dezamăgire, mamei, de ar fi știut adevărul, iar mama m-ar fi luat în brațe și mi-ar fi sărutat creștetul capului, spunând: ,, Nu-i nimic, familia asta a avut multe...''. Tata ar fi fost dezamăgit peste poate, și așa și-ar fi dorit băiat, după ce că Cel de Sus îl hărăzise cu o fată, nici aia să nu fie cum ar fi trebuit. Bunicul l-ar fi-njurat pe doctor și i-ar fi spus că minte, n-ar fi crezut nici în ruptul capului așa ceva. Lumea încă ar fi renăscut odată cu mine. Bunica i-ar fi reproșat mamei ,,Vezi, ti-am zis eu să nu-l iei pe ăsta, de aia a și ieșit fata așa. Toți din neamul lor au fost așa!''. Mama, și-ar fi pus batic pe cap și rochie neagră până-n pământ. M-ar fi luat în brațe și  s-ar fi rugat la Maica Domnului. Ar fi plâns și ar fi adormit răzmându-se de zidurile unei biserici. Dimineața, din lacrimile ei, ar fi răsărit un pom și eu i-aș fi dispărut din brațe. Speriată, m-ar fi căutat peste tot. Un călugăr i-ar fi ieșit în cale: ,,Ce e cu tine, femeie?'',  ar fi întrebat-o; ea i-ar fi povestit totul, printre sughițuri și lacrimi. El ar fi mers cu ea și, văzând pomul, i-ar fi spus: ,,Udă pomul și îngrijește-l, asta a fost voia Domnului, fii înțeleaptă și  ascultă de ea!''. Mama ar fi privit pomul și după ce ar fi cugetat un pic, din sânul ei ar fi muls laptele și l-ar fi pus la rădăcina pomului. Noaptea, i-ar fi cântat duios ,,Puiul mami, puiule!'' , iar dimineața,  cu degetele ar fi mângâiat trunchiul copacului și s-ar fi minunat de cât de frumos este. La porțile bisericii ar fi venit și ceilalți, văzând-o pe mama, ar fi crezut că și-a pierdut mințile, și-ar fi făcut cruce și, cu durere în suflet, ar fi plecat, lăsând-o în grija Domnului. Ochii frumoși ai mamei ar fi înroșit  și s-ar fi umflat de atâtea lacrimi, iar mama s-ar fi urâțit atât de rău încât și-ar fi ascuns chipul de rușine. Noaptea, s-ar fi furișat să bea apă de la fântână, iar păsările i-ar fi adus în cioc poamele pădurii. Mama, ar fi îndurat mult și dacă pomul s-ar fi uscat și ar fi murit, ar fi murit și ea la poalele lui, făcându-se una cu pomul. 

Când furtunile ar fi venit, mama ar fi refuzat să se adăpostească, și-ar fi dat basmaua jos și ar fi ferit pomul fragil. Părul ei negru și lung  i-ar fi atârnat pe față, i-ar fi intrat în ochi și în gură, dar mama nu s-ar fi clintit din loc, ar fi apărat micul pom cu orice preț. Dimineața, s-ar fi trezit sleită de orice putere; speriată, și-ar fi repezit privirea către pom... și ar fi zâmbit. Odată cu ea ar fi zâmbit și îngerii din cer, căci pomul ar fi înflorit, ar fi înmugurit în creștetul lui un boboc mare de floare. Privind floarea, mama s-ar fi făcut bine, ochii ei ar fi devenit din nou senini, iar ea ar fost atunci cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului. Călugării ar fi ocolit-o de teamă să nu se-ndragostească de chipul ei. Zilele ar fi trecut precum orele, iar orele precum minutele, căci timpul s-ar fi îndrăgostit și el de mama și ar fi zburat mult mai repede, pentru a-i cruța durerea. Și așa, într-o zi, floarea s-ar fi deschis, iar în mijlocul ei aș fi apărut eu, copilul cel bun, cel puternic, puiul de om, nu umbra. Mama ar fi râs și plâns de bucurie, iar oamenii s-ar fi adunat să vadă minunea. Tata s-ar fi bucurat nespus că are așa o fată frumoasă și sănătoasă și ar fi luat-o pe mama în brațe, i-ar fi sărutat tălpile picioarelor  și i-ar fi cerut iertare pentru că nu crezuse în ea. Bunicul, el… ei bine, el ar fi fost la fel de fericit ca și prima oară. Bunica, mândră, ar fi zâmbit și ar fi zis ,,Ce fată frumoasă și sănătoasă, seamănă în partea noastră. Să vezi, o să fie doctoriță!’’. Copacul ar fi continuat să crească și când timpul  s-ar fi scurs din  mine, le-aș fi spus copiilor mei să mă îngroape la umbra lui  și aș fi renăscut din nou.

Copacul din mine

Copacul din mine crește;

crește cu fiecare zi ce trece și mă doare.

În copacul din mine era cândva un cuib de păsări,

dar au înghețat și au murit odată cu frunzele copacului.

Copacul din mine crește, deși e iarnă și frig;

va crește până ce îmi va străpunge pielea și se va transforma în aripi.

La poalele lui, o fărâmă din Dumnezeu se odihnea odinioară,

dar și aceea a înghețat și a murit...

Cred că dacă s-ar fi odihnit Dumnezeu cu totul, tot ar fi murit.

De fapt, o parte din mine l-a urât mereu,

mult timp am crezut că cealălată reușește să compenseze,

acum știu că nu-i așa,

ura nu poate fi compensată prin nimic!

Și apoi, de ce nu l-aș fi urât,

atâta timp cât el mă făcuse umbră?!

În zadar mă luptam cu morile de vânt,

uneori, mă gândeam chiar că se amuză pe seama mea acolo sus...

seara, îi povesteam însă toate strădaniile mele, neputințele, durerea,

iar El mă asculta, senin, iubitor.

Da, l-am și iubit pe Dumnezeu cândva, în tăcere,

și, până la urmă, nu eu am fost cea care l-a omârât,

ci frigul din mine.

Țara arde, națiunea se piaptănă

Zău că m-am săturat să aud numele Mihaela Rădulescu și probabil că nu sunt singura, așa că m-am hotărât să scriu și eu o scrisoare, după modelul deja celebrei scrisori adresate divei, divinei, jurnalistei, marii doamne și om de cultură, Mihaela Rădulescu. Cred că am acoperit toată aria, deși niciodată nu poți să fii sigur dacă ai pupat pe cineva în cur atât cât trebuia. Oricum, scrisoarea nu se adresează distinsei domane, ci acelor care de câteva zile au luat-o razna cu acest nume.

Dragi comentatori ai revistelor de de cancan, generația ‘’tz, sh, k, y’’, hateri și voi toți, cei care de 3 zile nu mai terminați cu acest rahat de subiect,

Sunteți penibili! De faptul că această Mihaela Rădulescu este penibilă, cum se tot repetă peste tot, nu cred că se îndoiau prea mulți oameni zdraveni la cap. Nici măcar nu înțeleg de ce a iscat atâtea valuri faptul că a lins-o pe una pe deget și că s-a tăvălit prin făină ca porcu’n lucernă, cel puțin mie imaginea asta mi-a creat-o.  Ideea este că nu m-a surprins în niciun fel și nici reacția ei de pe Facebook, nici măcar faptul că a scris greșit. M-a surprins în schimb, numărul mare de cumpărători pe care i-a avut cartea scrisă de ea, aia da lovitură! V-ați pus întrebarea de ce? Aaa! Probabil era un subiect prea serios, nu era presărat nici cu circ, nici cu panaramă. Lovea în noi, în fatul că suntem un popor lipsit de orice fel de spirit critic, lipsit de valori, deși s-ar găsi o grămadă, rămânem totuși, cei mai mulți dintre noi, imuni la ele.

Am vaga impresie că pentru mulți a fost prima carte citită, iar ăsta s-ar putea să fie totuși un lucru bun. Nici nu știu, de fapt. În ceea ce mă privește, dacă ar fi să aleg, aș prefera să am prieteni în rândul acelora care nu au citit în viața lor o carte, decât din cel care o citesc pe Mihaela Rădulescu. Nu că aș avea ceva cu ea, dar bibliotecile și librăriile sunt doldora de cărți, iar tu  alegi una scrisă de Mihaela Rădulescu... Nu mi-o luați în nume de rău, dar pe mine mă sperie mai mult acest lucru decât multe alte probleme expuse sau vehiculate prin presă.

Ce se întâmplă cu noi, oameni buni? De ce de 5 zile ne revărsăm parcă tot amarul pe acest personaj? Chiar nu sunt lucruri mai importante decât acest circ ieftin? ‘’Lătratul’’ ăsta jalnic, de pe toate site-urile de socializare sau secțiunile de comentarii, este cum nu se poate o imagine mai vie a unui popor frustrat, crispat și trist. Voi, cei cărora v-am adresat scrisoarea, sunteți mai penibili cu mult decât Mihaela Rădulescu, sunteți, în viziunea mea, niște bombe cu ceas, pentru că nimic nu este mai periculos și mai dezastruos pentru un popor, decât gloata de frustrați, ignoranți și capete goale. Abia asta m-a surprins, că sunteți atât de mulți!

Cu dezamăgire profundă,
Diana

  

Cuiburi de îngeri și demoni

Undeva, în adâncul sufletului meu, se dă o luptă crâncenă. Acolo, înlăuntrul meu, este o altă lume, pe care întunericul și lumina o înghit pe rând. Când nu mai cred în lumină, întunericul mă  cheamă la el. Este tot atât de bătrân precum lumina și aproape tot atât de înțelept. Întunericul nu minte niciodată, îmi arată lumea exact așa cum este, tot ce se poate vedea. El cântă durerea, iar la final, mă întreabă ironic dacă merită să mă amăgesc.
 Lumina mă ia în brațe, când nu mai pot suporta întunericul, când răbufnesc în plâns precum un copil. Ea îmi arată ceea ce nu putem vedea. Cântecul ei răsună parcă de dincolo de un zid, cântă speranța și binele. Nu mă întreabă nimic, e caldă și îmi place în brațele ei. Cu toate astea, mă întorc mereu la întuneric, el îmi hrănește rațiunea și creierul, pe când lumina simt că le sfideză pe amândouă sau poate că îmi place să mă joc. Poate că înăuntrul unora dintre noi există un cuib de îngeri și unul de demoni. Când demoni și îngerii încep să se iubească, atunci începi să înțelegi lumea și să vezi ambele părți ale ei. Cred că așa mi-am dat seama că trebuie și îmi place să scriu. Atunci când scrii, devii cuvinte, cum un pictor devine culoare, iar violonistul se transformă în coardele vioarii sale. Acelea sunt clipele când demonii și îngerii se iubesc cel mai mult, când nu mai există rău sau bine; când arta le revendică pe amanândouă, pentru că ea devine sensul. Și totuși, întunericul mă arde pe dinăuntru, mă face mai muritoare decât sunt. Sunt momente în care resping lumina, când nu mai cred în binele și frumosul ei, când tot amarul lumii simt cum se varsă în mine, iar în lume văd doar un gol imens și devin una cu acel gol. Atunci, nu mai există cuvinte în care să mă transpun și nici parghii de care să mă apuc. Cad! Cad... la nesfârșit. Uneori, ador asta, după care brusc găsesc lumina și mă trezesc, precum un copil speriat, îngenungheată la picioarele ei. Aș vrea să o simt, să o ating, să-mi spună ea că e reală. Câteodată, mă gândesc că nu m-am oprit niciodată din cădere și că totul e doar un vis...

În momentele în care resping întuneriucul, cuvintele continuă să existe înlăuntrul meu, dar la ce bun?! Fără întuneric sunt doar cuvinte și nimic mai mult, fără să-mi accept demonii aș fi doar o furnică pe o insulă pustie, unde nu există picioare de care aș putea  fi strivită. Doar o furnică...atât!

Ipocriții bisericoși

Ați observat ce buni sunt oamenii atunci când ies din biserică? Cum lasă capul plecat și își fac 2-3 cruci, evlavioși, iar din puținul lor dau și cerșetorului de lângă biserică un ban, bietul de el. Că na, Dumnezeu nu doarmne și răsplătește binele făcut aproapelui tău.

 Eu n-am văzut ipocrizie mai mare decât la biserică, când ne imbulzim să cumpărăm lumânări cu zecile și nu uităm să ne aprindem și nouă una. În drumul spre biserică, poate mai întâlnești vreo 5 cerșetori, vreo 3 bătrâni care încearcă să treacă strada sau un câine schiop și mort de foame, dar acum n-o să-i poți ajuta tu pe toți. De potăile străzilor nu aveai tu timp  acum și până la urmă, domne, dacă ești bătrân și te caută moartea pe acasă, ce cauți să ieși, iar cereșetorii aia, să treacă la muncă, nu la întins mâna. Parcă tu ești prost, nu știi că după merg să-și cumpere de băut. Eee, dar când ajungi în fața bisericii, treaba se schimbă, te cuprinde așa o stare de mărinimie, devii empatic. Clar, tu ești omul lui Dumnezeu! Și te pui pe pupat toate crucile și icoanele din biserică, ai multe de discutat cu Tatăl Ceresc. Nu sunt icoane în biserică de pupat, câte ai tu de cerut și de discutat. Na, mai o mătusă bolnavă cu o moștenire babană, de te-ar ajuta El să-ți ajungă numele pe testament. Mai e și chestia că muncești mult și ăștia de la serviciu pur și simplu nu au ochi să vadă. Meriți și tu o primă, mai ales pe scumpețea asta, când nu-ți mai ajunge de la mână pân' la gură. Apartamentul e prea mic, mașina s-a învechit, bou' ăla stă toată ziua cu berea-n față și te înșeală cu toate depravatele, dar-ar ciuma-n ele! În final, vine și întrebarea fără răspuns: ,,Doamne, de ce mă pedepsești?'', iar bărbosul, parcă-l și văd rozându-și unghiile, mai că-i vine să coboare de pe norișor și să-și dea vreo două palme. Nu sunt bisericoasă, religioasă și așa mai departe. Sunt alergică la ipocrizie, am două antene în creștetul capului care mă fac să o iau razna...ca acum. Păi dacă tot îi spuneți loc sfânt, de ce îl pângăniți? De ce veniți în biserică ca la bancă, gen: ,,Doamne da-mi acum, că-ți dau înapoi în rate.'' ?E ca și cum te duci la cineva în vizită doar atunci când vrei bani împrumut sau ai nu știu ce nevoie. Păcat că ăștia de la biserică, prea-sființiile lor, nu s-au gândit să scoată pe piață carnețelul cu pix sfințite pentru dorințe, că mai uită omul și e nevoit să se întoarcă de nu știu câte ori. 

Dumnezeu e un bătrân cu barba albă ce-i atârnă până dincolo de genunchi și e dator să ne ajute, asta știu oamenii despre El. Mai știu că El poate să facă orice, este atotputernic, dar de câte ori v-ați întrebat: ,,Ce pot să fac eu pentru El?'', ,,Ce am făcut azi pentru El? sau ce voi face mâine pentru El?'' Da, dragilor, aveți dreptate, să-și facă singur că de aia e atotputernic...

Un trio de excepție

În centrul orașului nostru, un trio minunat face inaugurarea  terminării lucrărilor de pe Theodor Aman. Avem una bucată soție turbată de gelozie, una bucată soț prins cu mâța în sac și , bineînțeles, una bucată amantă care, distrată, râde cu gura până la urechi. Lucru pe care nu-l putem spune despre sot, căci, săracul, mai are puțin și intră în pământ de rușine, dar și de frica soției, ce se înfurie și mai tare văzând că nu nimerește să-i pălească vreo câteva genți în cap. 
Pe margine, oamenii, adunați ca la circ, fac galerie. Fiecare își susținea preferatul. În primă instanță, am crezut că se dă ceva gratis. Păi, nu cred că am mai văzut așa mulțime adunată la un loc, de când s-au dat tigăi la ofertă. Ăsta-i sentimentul care ne unește pe noi, ca olteni, îmi zic, și ne face să ne sprijinim unii pe alții la greu. ,,Dă-i! Dă-i!'', strigă o femeie de pe margine, înflăcărată, mai că s-ar duce și ea să-i ardă vreo două soțului infidel. Bărbații însă râd cu subînțeles, unii îl respectă pe soțul infidel- păi cred și eu, așa amantă tânără, credeți că e ușor?-; alții nu, îl privesc cu milă și dispreț, nu pentru că și-a înșelat soția- la urma urmei, mai dă-o încolo, prea avea gură mare, ar spune cârcotașii-, ci pentru faptul că a fost prins atât de ușor. 
La final, soțul pleacă nervos, amanta aleargă după el, iar soția, o ia și ea la fugă, să nu cumva să-i piardă din vizor, mai ales că amanta scăpase cam ușor. Părăsesc toți trei scena în fugă. Spectacolul s-a terminat. Publicul trebuie să plece, dar nu înainte de a-și întoarce încă o dată privirile pline de recunoștință spre protagoniști. Ei bine da, a fost un spectacol pe cinste!!!

De ce ,,Je suis Charlie!''

Perioada de sesiune e grea, stresanta si așa mai departe, cu toate astea, mi-am găsit puțin timp să vă spun ,,Je suis Charlie''. Mda, știu, v-ați săturat să auziți asta. Totuși, nu puteam să las să treacă acest eveniment tragic fără să scriu câteva rânduri. 

Pe 7 ianuarie nu au murit câțiva jurnaliști, s-a tras intr-un principiu, acela de libertate a presei și scuzți-mă, dar cred cu tărie că puține lucruri sunt mai importente decât acest principiu. Libertatea presei înseamna libertatea noastră, a tuturor, pentru că presa ne aparține nouă. Ea reprezintă nevoile și valorile noastre și tocmai pentru că nu a fost mereu așa si pentru că s-a dus o luptă grea până ca ea să fie liberă, să fie a oamenilor, nu a statului sau a altor instituții puternice, tocmai de aia este atât de important acest principiu. Desigur, presa nu este perfectă, de ce ar fi? Trebuie să se scrie si pentru proști, pentru cei cu valori superficiale, pentru aceia care nu mai pot de curiozitate să vadă cât silicon și-a băgat cutare sau cu ce manelist mai umblă nu știu ce ,,divă''. Acel tip de emisiuni există pentră că oamenii se uită la ele, fără audiență nu ar exista. Televizoarele au telecomandă, radiourile au butoane, dacă ceea ce se prezintă într-o anumită emisiune nu coincide cu ceea ce ai tu în tărtăcuță și îți jignește IQ-ul, schimbă! Instituțiile de presă sunt conduse tot de oameni, ca noi, expuși la greșală, deci da, nu sunt perfecte, sunt mai puțin decât ar trebui să fie, dar totuși sunt ceva.  Văd din ce în ce mai mulți oameni porniți împotriva presei în general și încerc să-mi explic cauza, din moment ce îmi doresc să lucrez într-o zi în domeniul ăsta, dar răspunsurile pe care le găsesc sunt triste și urâte. E adevărat că pădure fără uscaturi nu există și poate că aveți dreptate, sunt cam multe în pădurea asta, dar chiar și așa, asta nu înseamnă că trebuie să dai foc întregii păduri.

 Am citit ieri un comentariu în care cineva spunea că nu înțelege de ce se face atâta caz pentru niște, citez, ,, jurnaliști nesimțiți'', care, vezi doamne, s-ar fi luat de religia omului și așa ceva nu se poate. În ce secol trăiți, oameni buni? Păi dacă Dumnezeu, oricum l-ar chema, ar îngădui astfel de crime odioase în numele Lui, v-ar mai trebui acel Dumnezeu? Nu v-ați dezice de El? 

Desigur, mai există și celalaltă tabără, care aruncă acum totul pe seama poporului islamic, de parcă toți ar fi de vină pentru ceea ce s-a întâmplat și stau si mă gândesc, dacă acei teroriști ar fi fost aduși în centrul Parisului sau oriunde altundeva în Europa, iar viața lor ar fi stat în mâinile noastre, ce s-ar fi întamplat? Sunt absolut convinsă de faptul că, la fel ca ei, foarte mulți creștini sau adepți ai altor religii, și-ar fi însușit rolul lui Dumnezeu, cel adevărat, pentru ca există un Dumnezeu adevărat, altul fals, nu? Păi da, cum nu? Ar fi lovit cu toată puterea lor, însetați de răzbunare, pentru că îl iubim pe Dumnezeu și  suntem frați cu toții până ce religia ne desparte, până ce credința pune un zid între noi...

Acestă întâmplare nefericită nu a făcut decât să îmi întărească și mai mult convingerea că trăim într-o lume dominată de frustrări, ignoranță și frică, o lume în care credința, în loc să ne înalțe, ne îngenunchează, iar ăsta este cel mai trist adevăr, de fapt. 

Nu pretind că știu foarte multe despre Dumnezeu, dar sunt mai mult decât sigură că în momentul ăsta plange speriat, oripilat de ceea ce a creat, s-o fi săturat de atâtea palme, mă gândesc...