Faceți căutări pe acest blog

joi, 16 octombrie 2014

Femeia cu ochi albaștri

Azi, când mă întorceam de la facultate, o bătrânică, îmbrăcată în negru cu ciorapi de lână și papuci de plastic în picioare, s-a apropiat de mine. M-a întrebat dacă știu de unde au adus piatra pavată pe jos pentru că îi place atât de mult și e atât de simplu să mergi pe ea. I-am răspuns ca nu stiu, e importată din străinătate. ,, Da, nu se face la noi așa ceva, mamă!'', mi-a răspuns femeia. Părea că mă cunoaste de mult, ca si cum mergeam împreună undeva. Am continuat să merg, m-am îndepărtat putin de ea, nu emana un miros tocmai plăcut. Bătrânica s-a ținut după mine și la un moment dat am auzit-o iar: ,,Știi, am fost la biserica, la slujbă, aici la Sf. Ilie. Frumos, da! Patru preoți, foarte frumoasă slujba!” M-am întors spre ea, femeia s-a uitat în ochii mei, avea niste ochi incredibil de albastri și umflați ca atunci după ce plângi mult, deși  chipul îi era  senin, privirea ei era tot atât de inocentă și nevinovată ca a unui copil de cinci ani. Am zâmbit, nu am știut ce să-i spun. Când am trecut pe lângă biserică, femeia s-a închinat de câteva ori, era atât de focusată pe rugăciunea ei, cu privirea în pământ, mergea si se ruga. Mă tot gândesc la asta de când am ajuns acasă. Ar trebui să ne fie milă de bătrâna  care nu mai e în toate mințile?  O să ziceți că da, o să  să empatizați cu ea, cum am făcut și eu din prima secundă când am vazut-o, și o să spuneți în gând ,,Doamne ferește!''. 
Ar trebui să ne fie milă de bătrânică în aceiși măsură în care ar trebui să ne fie milă de noi. Sărmana femeie nu mai era în toate mințile, probabil nu avea nici casă, nici familie. Aparent, femeia nu mai avea nimic, viața îi smulsese totul și o împinsese în ghearele nebuniei, adică o omorâse, deși continua să supraviețuiască. La asta mă gândesc eu, când vine vorba de nebuni. Totuși femeia asta avea ceva mai mult decât alți nebuni sau chiar decât mulți oameni sănătosi, avea credință. Când am privit-o în ochi, am înțeles perfect ca mintea ei era bolnava, dar sufletul meu era mult mai bolnav decât al ei. M-am închinat si eu când am trecut pe lângă biserică, dar în gând. Erau oameni pe stradă, nu îmi place să mă închin când sunt oameni mulți în jurul meu. Ea a uitat de oameni, de stradă, de faptul că e frig si e încălțată în papuci de plastic, a uitat de tot. Am văzut asta când s-a rugat. Bătrâna nu mai aparține lumii ăsteia, nu mai are nimic aici. Merge pe un drum ținându-l de mână pe Dumnezeu. El nu-i va da drumul, nu o va considera nebună, nu va empatiza cu ea din teama de a ajunge cândva în postura ei, nu o va lua în față așa cum am făcut eu. El o va ține strâns de mână pentru ca bătrâna este copilul Său și nu o va renega. Vor continua să mergă împreună, tată și fiică.
Când m-am îndreptat spre blocul în care stau, m-a întrebat de ce o iau pe acolo, drumul din față e mult mai bun. I-am spus că eu mă duc acasă.,, Si eu?'', m-a întrebat. I-am spus că nu stiu unde stă dumneaei, dar o poate lua și pe drumul acela pentru că nu este închis. S-a uitat lung după mine ca si cum voia să mergem împreună. Apoi, după ce am întors privirea iar, femeia mergea linistită, uitase tot!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu