Huliganii

Capitolul 4

De pe chipul ei se pierdea  ușor, ușor, câte-o fărâmă de inocență în fiecare zi, luându-i locul un soi de resemnare, ca un fel de mână dată cu destinul crud care o plămădise în mijlocul pustiu și arzător al deșertului.

Gândindu-mă la ea acum, când drobul cu sare a picat de mult, dar când ochii mei pot îmbărățișa mult mai limpede o bună bucată din lumea asta, îmi dau seama ce mică e lumea pe lângă inima în care îmi făcusem loc.

Era o dimineață de mai, îmi amintesc și anul, întrucât, a fost ultimul pe care l-am trăit în satul acela. Era 1941, ultima primăvară caldă și senină pentru mulți ani ce au urmat în viața mea.

Luminița stătea stingheră pe prispa casei; îmbrăcată într-o ie albă, simplă, prin care i se ghiceau ușor sânii mici și bruni. Afară era primăvară, sub ia ei părea a fi la fel, o primăvară mai văratică, însă. Primele raze ale soarelui îi luminau chipul senin și abătut, dându-i un aer ușor supranatural. Părea a fi o muză sau un înger picat din cer.

Când sorele a intrat în nori, părul ei încâlcit și două pete maronii de mâncare au coborât-o din nou pe pământ, la fel cum fusese din totdeauna, o sărmană fără pic noroc.

Mă uitam uluit la ea și simțeam cum inima îmi zvâcnește în piept cu putere:

- Fă, Lumină, da’ ești frumoasă, să n-am noroc...

Ea s-a speriat, neașteptându-se să fie cineva prin preajmă.

- Of...să n-ai, mă, că m-ai speriat de moarte! Ce faci treaz de la ora asta?

- Da’ ce fă, știi la ceas acum? – i-am zis pe un aer  ștrengăresc.

- Ce prost ești mă. La ce-mi trebuie mie să cunosc la ceas?! Eu știu ora dupe cum se lumină de ziuă. Trebuie să fie în jur de șase acuma.

- Aham...păi și când plouă și e înnorat, ce te faci fă, cum mai știi ora?

Parea ușor încurcată de întrebarea mea:

- Ete că știu eu, na.

- Da, fă, ești mai deșteaptă ca ceasu’ din perete tu.

Deranjată de râsul meu batjocoritor, m-a privit  încruntată.

- Auzi mă, da’ tu n-ai altă treabă decât să te râzi de mine?

- N-am fă, nu!

S-a întors într-o parte, ferindu-și privirea de mine.

- Ce fă, te-ai supărat? Te pomini că oi  fi de viță nobilă, de ești sensibilă așa.

Nu a răspuns, fixase cu privirea o damigeana așezată într-un colț al tinzii, nemailuându-și ochii de acolo.

Încurcat de tăcerea ei și ușor enervat de faptul că vorbeam singur, am continuat cu și mai multă înverșunare:

- Fă, da’ ești mai proastă decât credeam eo, zău.

Apoi, m-am îndreptat  spre  colțul opus al tinzii, unde era agățată o oglindă și, privindu-ma în ea, am început să vorbesc cu voce  tare, pentru a-i atrage atenția:

- Ia uite, ce băiat frumos. Mi-a dat și mustața. Ia să mă berberesc eu puțin.

In realitate, nu aveam mai mult de câteva fire de păr, dar cărora le dădeam o importanță desăvârșită, ele ridicându-mă, în mintea mea, la rangul de ‘’bărbat în toată firea’’.

Lumința nici nu se clintise din loc, părea că nu mă aude, ca și cum trupul ei era acolo, dar gândurile îi zburaseră departe.

Am găsit un aparat de ras vechi si ruginit, pus pe pervazul unei ferestre, și am început  să mă bărbieresc. Lucru care nu era, de fapt, decât  o simulare, fiindu-mi teribil de teamă să nu-mi pierd și cele câteva  fire de păr avute.

- Așa! - am adăugat plin pe mândrie, după ce am considerat că simulasem suficient – Ca nou, fă! Ca scos din cutie! Ce zici, a?

Am așteptat câteva momente, căutându-i cu  ochii  privirea aprobatoare, dar ea a rămas neclintită.

- Fă, Lumină, cu tine vorbesc, ești nebună? Da’ ce tot îmi răcesc eu gura cu tine, ce-s prost așa?!

Am dat să ies din tindă, roșu la față de mânie, apoi, gândindu-mă că nu a fost în de ajuns, am mai adăugat.

- Și treci naiba de fă mâncarea aia, că acum se trezesc aia și să vezi ce te rup  cu bataia.

Apoi, am coborat doua trepte de la scară și iar m-am întors:

- Și bine-ți face, fă, să te bată, să te snopească în bătaie, că prea ești proastă rău!

Fata și-a dus mâinile la ochi, iar trupul firav a început să i se zguduie de plâns. A plâns așa o vreme, fără să spună nimic, apoi a răbufnit, printre lacrimi:

- Să mă bată, mă, să mă omoare, macar. Să n-aveți milă și de mine...- a început să plângă cu și mai multă putere.

Mă uitam uluit la ea, neștiind cum să reacționez.

- Stai fă nu mai plânge așa, nebuno, că îi trezești pe ăștia. Stai ho, că nu te bate nimenea, fusăi și eo nervos de zisăi așa.

- Muncesc ca o roabă și voi numa’ mă ocărâți si chinuiți ...

- Ho, fă, Lumină, gata, hai nu te mai necăjii singură. Nebuna aia de mama, nu eo. Știi că e spurcată, ți-am mai zis. Ce naiba, n-o mai lua și tu în seama atâta!

A continuat să plângă înăbușit, fără să mai spună nimic, părând că se sufocă-n lacrimi. Am făcut câțiva pași, proptindu-mă în fața ei.

- Gata, hai, nu mai plânge, n-auzi? Haide să te speli pe față.

A început să-și steargă lacrimile de la ochi, încercând să se oprească din plâns, dar a continuat apoi:

- Nimenea nu mă are și pe mine la inimă, de m-ar lua ăl de sus. Da’ las’, las’, că nu doarme el, și face dreptate pe lume. Alarteri, hoașca aia bătrână, a dat cu picioarele în mine, de am crezut că mă trezesc pe lumea ai’ lantă...

A făcut o pauză, trăgându-și răsuflarea și ștergându-și din nou lacrimile, apoi a continuat:

- Că cincă am zăbovit cu gălețile cu apă, și că dacă sunt curvă, să fiu pe bani acas’, nu pe unde apuc. Și toată lumea se uita la mine și se râdea de durerea mea. Off...nu doarme el ăl de Sus, nu doarme...

Într-un final, a reușit să se liniștească puțin. S-a ridicat în picioare și cu pași mărunți s-a dus până la ligheanul cu apă, unde s-a spălat pe față, apoi a intrat, cu pași mai repezi,  de această dată, în bucătărie.

Pe la ora cinci, am ajuns acasă, după ce umbasem mai toată ziua brambura prin sat,  cu gândul la cele întâmplate în dimineața aceea. Luminița mătura în fața casei. Părea că toate cele întâplate fuseseră nimic mai mult decât o închipure. Avea aceeași figură resemnată și  neștiutoare de copil, căci, asta și era la urma urmei, un copil pierdut în întunericul unei lumi prea hâde, dar mai ales, în propriul întuneric lăutric: neputința. N-avea pe nimeni pe lume, era  copilul neputinței, ce o ținuse în pantecul ei jegos, pentru ca mai apoi, să o arunce afară, într-un pântec și mai jegos, numit realitate. Și sigur, ca Luminița erau mulți orfani pe lume, rămași în mâinile monstruoasei neputințe, ea însă, spre deosebire de mulți alții, fusese hărăzită cu un suflet fragil, care să simtă totul înzecit, fără a pune întrebări.

Huliganii

Capitolul 3

Deseori, tolănit sub nucul din fața casei, mă cufundam în lungi stări de reverie.  Îmi imaginam cum peste doi ani, când aș fi avut 14 ani și, prin urmare, mă consideram numai bun de însurătoare, m-aș fi dus la tata și privindu-l în ochi, ca de la bărbat la bărbat, i-aș fi spus tare și răspicat: ,,Bre, eu o iau pe Lumina'', iar dacă s-ar fi împotrivit, pe un ton și mai ridicat, aș mai fi adăugat: ,,Fie că vrei, ori nu!''. Mă consideram al naibilui de norocos, căci chibzuiam cu bruma mea de mințișoară, la vremea aceea, că nu-i puțin lucru să ai gratis o femeie pentru care alții ar da bani să o aibă. În închipuirile mele, Luminița s-ar fi făcut femeie de casă, supusă și ascultătoare și n-ar fi ieșit în veci din cuvântul meu.

Seara, când m-aș fi întors beat de la cârciumă și i-aș fi ars două trei scatoalce, ''ca tot omul'' la supărare, ea n-ar fi schițat un sunet, ba mai mult, după ce mi-ar fi trecut nervii, la fel de umilă, ar fi făcut tot posibilul să-mi intre în grații.
Aceste stări de reverie nu durau însă prea mult, căci gelozia începuse să muște din mine, precum un vierme dintr-un măr ce abia a rodit. Uram cu o putere greu de descris fiecare bărbat ce ieșea seara din camera cu pricina, uram cu junghiuri și noduri în gât, uram cu fărâme de lacrimi, pe care le ștergeam cu rapiditate, scrâșnind din dinți. Îi uram pe ei, pe ea și, de-o potrivă, îl uram pe tata, dar cel mai mult, cred că mă uram pe mine. ,,Oare ce ar fi zis tovarășii mei, dacă m-ar fi văzut cu ochii înlăcrimați'', mă mustram de fiecare dată, apoi, enervându-mă și mai tare, mai adăugam printre dinți: ,,și după cine, după o târfă, după o zdreanță?'' 
Toată ploaia asta de sentimente și ranchiună dispărea de îndată ce o vedeam dimineața, singură, pe prispa casei, legănându-și picioarele goale. Era frumoasă în simplitatea și inocența ei; o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, nici chiar la doamnele de societate. Era frumoasă chiar cu picioarele murdare și părul ei încâlcit și dezordonat; și era de-o frumusețe sfâșietoare atunci când era tristă și privea în gol. Simțeam nevoia  să o ocrotesc, ca pe un biet pui de animal singur și rănit. 
  
-La ce te gândești, fă, Lumină?
-La nimica nu mă gândesc, mă.
-Eee, sigur te gândești tu la ceva, de stai așa singură. Și apoi, eu mereu mă gândesc la ceva, nu pricep cum alții pot să stea așa ca statuile și să nu se gândească la nimic. 
- Ete, eu pot...
- Foarte bine, fă, și apoi, mai bine să nu te gândești, mai bine așa...- am repetat, din nou, amintindu-mi de toți acei bărbați. Ea însă n-a zis nimic, părea că nu ascultă ce spun.
- Fă, Lumină - am adăgat dintr-o dată, zâmbind și simțind cum fața începe să-mi ardă - ha, uite ce mi-a mai trecut prin minte acum să te întreb, tu n-ai vrea să te măriți niciodată? Ete, vară'mea Costina, s-a măritat și era mai mică ca tine.

Dintr-o dată a ridicat capul, parcă dintr-o ațipeală și ochii i s-au mărit puțin de uimire, apoi, a schițat un fel de râs:
-Mai bine să nu te gândești la nimica, ca mine, decât să te gândești la prostii.
Am simțit atunci cum rușinea se prelinge în tot corpul, crezând că m-am dat de gol și uitându-mă urât, am întrebat-o:
- Adică ce vrei să spui, fă?
-Păi cine dracului ar lua una ca mine, mă?
Atunci mi-am mai revenit puțin si m-am prefăcut că sunt pus pe gânduri.
- Hmm...aici ai și tu dreptate, Lumină. Da' poate s-ar găsi câțiva, cine știe...
Da' dacă, de exemplu așa, ai găsi pe cineva, te-ai mărita, a?
- Nu ștu' mă, poate m-aș mărita, na.
Mi-a fost cu neputință să-mi ascund zâmbetul de pe față, așa că m-am grăbit să plec. Mă simțeam dintr-o dată ca și însurat cu ea, de parcă mi-ar fi zis că se va mărita cu mine.