Adunăm speranțe în fiecare zi, fire de nisip din care
construim castele de nisip, imperii de nisip. Dar mereu vine ploaia. Poate nu
mâine, poate nu poimâine, dar ploaia vine mereu, doborând tot ceea ce am construit.
Ne închidem în imperiile noastre de nisip și ne lasam
sfărmați odată cu ele. O luăm de la început, o luăm de la sfârșit, dar ceva
nu merge bine oricât am încerca…
M-am gândit odată să-mi construiesc un imperiu din ploaie,
dar soarele a ucis fiecare picatură. Am încercat apoi să-mi fac un imperiu din
soare, dar mi-a ars mâinile și m-am lăsat păgubașă.
Am încercat să-mi fac până și un imperiu din carți, dar
semințele și ghiulurile de aur l-au îngropat atât de adânc, încat nu a mai rămas aproape nimic din el. Am încercat
atâtea și atâtea, dar nimic nu a mers.
Într-o zi, am
renunțat, m-am așezat într-un colț retras și pentru o clipa am privit la ceilalți și imperiile lor de nisip. M-am uitat rând pe rând cum se sfărmau, cum o luau
iar de la început și mi-am dat seama ca asta nu se va sfârsi niciodată. Am părăsit atunci fiecare imperiu, fiecare
ruină, fiecare fărâmă din trecutul meu. Am uitat că există nisip, am uitat că
există ploaie; am mers și iar am mers până când am dat de copaci, de padure;
până când deșertul a luat sfârșit.
Pădurea era frumoasă, era caldă și rece, era puternică si
delicată, avea ceva care mă chema și mă gonea, ceva care îmi spunea că nu e
locul meu aici, că trebuie să merg mai departe. În pădure am stat 3 zile; acolo
am învățat ce înseamnă frumosul, ce înseamnă valoarea; am învățat să
supraviețuiesc, dar locul meu nu era acolo. Am luat tot ceea ce îmi trebuia și
nimic mai mult, apoi am mers mai departe. Am dat de o lume de piatră în care nu mai existau
copaci, în care nu mai existau flori; o lume în care toți cărau pietre. Am
încercat și eu, dar mi-a fost cu neputință. După doua zile am încercat iar, dar nu puteam și
gata. Eram mirată văzând ca oameni mult mai mici cărau pietre atât de mari, de-a dreptul
uriașe și de ce mergeam, de aia dădeam de pietre tot mai mari. Aici, o altă
voce îmi spunea că mai am de stat. După o lună, abia mă mai mișcam, nu mai
aveam putere; picioarele mi se umflaseră, genunchii îmi erau zdrobiți de la
atâtea căzături,iar spatele mă durea îngrozitor. M-am retras din nou într-un
colț, așa cum făcusem altă dată, dar de data asta, m-am întors cu spatele la
oamenii ce cărau pietre și mi-am adus
aminte de pădure, mi-am adus aminte de tot ce mă învătase ea și am știu atunci
că am un scop.
Pietrele au devenit
mai ușoare, rănile au început să dispară și atunci am învățat să lupt.
Când am ieșit din lumea pietrelor, am dat de lumea banilor,
am dat de lumea celor care cândva îmi distruseseră imperiul de cărți și castelele
de nisip și atunci am știu că trebuie să mă întorc înapoi, că trebuie să le
arăt și celorlalți drumul, pentru că mai târziu să le putem doborî noi imperiile
lor făcute din mizerie și minciună.
Poate ca suntem
puțini cei care ne întoarcem azi, dar, într-o zi, cred și știu ca vom fi mulți. Într-o zi, vom
regăsi imperiul de carți printre toate acele gunoaie.