Oameni, măşti şi mult praf

Luminile se sting, se trage cortina, spectatorii pleacă, dar ea rămâne pe loc. Nu se mişcă, nu clipeşte, refuză să-şi deschidă măcar ochii. Blocată în timp şi spatiu, într-o încăpere anostă, prăfuită, goală şi bântuită de singurătate. Asta nu mai e o poveste tipar,e ceea nu vedem, ce nu ştim, e despre atunci când oamenii confundă fericirea cu banii şi gloria, e despre oameni, măşti şi mult praf. 

A două zi, luminile se reaprind, spectatorii vin veseli, cortina se deschide şi ea îşi reia rolul. Cine să aplaude la final? Cine să aducă flori? Cu toţii merg acasă sătui de măştile lor. 

Vrem să fim mai buni, tindem spre perfecţiune, bani, cariere şi bogaţii. Nu facem decât să ne lustruim în fiecare zi măştile, să ne facem altele noi, iar după ce timpul trece şi începe să ne fie dor de noi, măştile ne încătuşează. 

Vine o seară când ai curajul să deschizi ochii şi să te uiţi jur. Eşti sclavul a tot ce ai făcut, a măştilor tale pentru ca te-ai vândut pe tine pentru că ai crezut în tine, ai crezutcă poţi, că eşti mai bun. 

Vine o zi când cortina nu se mai deschide, când timpul îşi aşterne praful peste tot ce ai făcut şi cu lacrimi în ochi îţi priveşti adevărată faţă, după mult şi mult timp. Eşti bătrân, chipul tău a adunat mulţi ani şi multe greutăţi pe el, oamenii au crezut mereu că eşti de fier şi de multe ori, chiar tu ai ajuns să crezi asta. Dar când nici întunericul nu te mai împiedică să vezi preţul a tot ce ai, când îţi vezi întreaga viaţă din nou, realizezi că ai făcut din tine un duşman şi că puteai să ai mai mult decât bani si funcţii, că puteai săfii mai mult decât puternic. Puteai să fii uman, să-ţi permiţi să greşeşti, să razi, să plângi, să te pierzi prin mulţime. La poalele muntelui e mai cald decât în vârf şi da, abia atunci realizezi asta.