Oameni, măşti şi mult praf

Luminile se sting, se trage cortina, spectatorii pleacă, dar ea rămâne pe loc. Nu se mişcă, nu clipeşte, refuză să-şi deschidă măcar ochii. Blocată în timp şi spatiu, într-o încăpere anostă, prăfuită, goală şi bântuită de singurătate. Asta nu mai e o poveste tipar,e ceea nu vedem, ce nu ştim, e despre atunci când oamenii confundă fericirea cu banii şi gloria, e despre oameni, măşti şi mult praf. 

A două zi, luminile se reaprind, spectatorii vin veseli, cortina se deschide şi ea îşi reia rolul. Cine să aplaude la final? Cine să aducă flori? Cu toţii merg acasă sătui de măştile lor. 

Vrem să fim mai buni, tindem spre perfecţiune, bani, cariere şi bogaţii. Nu facem decât să ne lustruim în fiecare zi măştile, să ne facem altele noi, iar după ce timpul trece şi începe să ne fie dor de noi, măştile ne încătuşează. 

Vine o seară când ai curajul să deschizi ochii şi să te uiţi jur. Eşti sclavul a tot ce ai făcut, a măştilor tale pentru ca te-ai vândut pe tine pentru că ai crezut în tine, ai crezutcă poţi, că eşti mai bun. 

Vine o zi când cortina nu se mai deschide, când timpul îşi aşterne praful peste tot ce ai făcut şi cu lacrimi în ochi îţi priveşti adevărată faţă, după mult şi mult timp. Eşti bătrân, chipul tău a adunat mulţi ani şi multe greutăţi pe el, oamenii au crezut mereu că eşti de fier şi de multe ori, chiar tu ai ajuns să crezi asta. Dar când nici întunericul nu te mai împiedică să vezi preţul a tot ce ai, când îţi vezi întreaga viaţă din nou, realizezi că ai făcut din tine un duşman şi că puteai să ai mai mult decât bani si funcţii, că puteai săfii mai mult decât puternic. Puteai să fii uman, să-ţi permiţi să greşeşti, să razi, să plângi, să te pierzi prin mulţime. La poalele muntelui e mai cald decât în vârf şi da, abia atunci realizezi asta. 

O poveste tipar

E o zi frumoasă  și senină. Ea se trezește neobișnuit de veselă și se îndreaptă spre măsuța de toaletă din fața patului. Soarele îi mângâie pielea albă și părul blond, tuns pe rotund, pe care îl piaptănă cu grijă și îl îmbâcsește, de-a dreptul, cu un tub de fixativ. Își pudrează fața cu grijă și își dă buzele cu un ruj vișiniu închis. Ochii ei verzi, pătrunzători, îi dau un aer misterios și rafinat.

Și-a călcat cea mai nouă și frumoasă rochie cu două seri înainte, și-a cumpărat niște pantofi noi care să meargă ca turnați cu rochia și geanta de vinilin roșu; geanta ei cea norocoasă. Ezel e o ciudată, are obiecte norocoase și fel de fel de superstiții, de-a dreptul, lipsite de sens, dar e interesantă. Cred că nebunia asta o face așa.

În sfârșit se va întâlni cu el, după toți acești ani în care l-a plăcut în ascuns, va avea ocazia să i-o arate, să-i demonstreze că este pe gustul lui și că nu va mai găsi una ca ea.

Dar se pierde de fiecare dată și toate planurile, toate replicile pe care și le repetă zile și zile la rând în cap, le dă uitării într-o clipă.

Cât de frumoasă e Ezel când doarme, nici măcar nu vă puteți închipui, e un înger, dacă ar știi ea cu adevărat cum este, dar atunci care ar mai fi farmecul ei?

Doar eu o pot vedea, e închisă acolo, e în lumea mea din care vă dăruiesc o parte. Tot acolo l-am închis și pe el, am simțit că asta merită. Știu, nu am dreptul să iau și să închid oameni după bunul meu plac, dar totuși o fac și după mă descotorosesc de ei, multe rebuturi s-au perindat prin mintea mea. Le-am dat o șansă, stii de ce?

El nu o merită, după ce se va întâlni cu ea, o să meargă la bere cu un prieten, o să se îmbete și o să meargă la o alta, ca un câine fără stăpân. A doua zi își va aduce aminte că a fost respins iar, că a mia oară i s-a închis ușa în nas și va vrea să se răzbune. O va suna din nou pe Ezel și îi va spune exact așa : ,,Buna! M-am tot gândit la tine, vrei să ne vedem din nou?’’. Am auzit de zeci de ori replica asta, e tipar.

Ea se va bucura, săraca, și o să creadă că sunt făcuți unul pentru celălalt, din moment ce nici ea nu a dormit mai mult de două ore, cu gândul la el. O să spună  da, iar și iar, va fi remediu după fiecare beție, panâ când ,,Don Juan’’  își va găsi o altă muză. O să-i spună că nu o merită și că el nu e pregătit pentru o relație serioasă.

O să plângă mult, o să se învinuiască și o să se urască tot pe ea, săptămâni și luni la rând. Mulți îi vor da sfaturi, mulți nu se vor sinchisi să-i răspundă sau să o întrebe cum mai  e. Îi va urâ în aceeași măsură, pentru că cei care dau sfaturi, de cele mai multe ori, uită sa se pună în pielea ta, iar cei care te lasă baltă doar pentru ca le strici karma sunt... știi cum sunt.

O să iasă singură din asta, după mult timp o să reușească să-i vadă adevărata față și o să-l privească cu milă, iar eu în slujba vietii, voi face exact ceea ce trebuie, îl voi împlinge în ghiarele uitarii și voi face loc pentru un nou soare. Pentru că povestea nu se sfârșește niciodată așa.