Imperii de nisip

Adunăm speranțe în fiecare zi, fire de nisip din care construim castele de nisip, imperii de nisip. Dar mereu vine ploaia. Poate nu mâine, poate nu poimâine, dar ploaia vine mereu,  doborând tot ceea ce am construit.

Ne închidem în imperiile noastre de nisip și ne lasam sfărmați odată cu ele. O luăm de la început, o luăm de la sfârșit, dar ceva nu merge bine oricât am încerca…

M-am gândit odată să-mi construiesc un imperiu din ploaie, dar soarele a ucis fiecare picatură. Am încercat apoi să-mi fac un imperiu din soare, dar mi-a ars mâinile și m-am lăsat păgubașă.

Am încercat să-mi fac până și un imperiu din carți, dar semințele  și ghiulurile de aur l-au îngropat atât de adânc, încat nu a mai rămas aproape nimic din el. Am încercat atâtea și atâtea, dar nimic nu a mers.

 Într-o zi, am renunțat, m-am așezat într-un colț retras și pentru o clipa am privit la ceilalți și imperiile lor de nisip. M-am uitat rând pe rând cum se sfărmau, cum o luau iar de la început și mi-am dat seama ca asta nu se va sfârsi niciodată.  Am părăsit atunci fiecare imperiu, fiecare ruină, fiecare fărâmă din trecutul meu. Am uitat că există nisip, am uitat că există ploaie; am mers și iar am mers până când am dat de copaci, de padure; până când deșertul a luat sfârșit.

Pădurea era frumoasă, era caldă și rece, era puternică si delicată, avea ceva care mă chema și mă gonea, ceva care îmi spunea că nu e locul meu aici, că trebuie să merg mai departe. În pădure am stat 3 zile; acolo am învățat ce înseamnă frumosul, ce înseamnă valoarea; am învățat să supraviețuiesc, dar locul meu nu era acolo. Am luat tot ceea ce îmi trebuia și nimic mai mult, apoi am mers mai departe. Am dat de o lume de piatră în care nu mai existau copaci, în care nu mai existau flori; o lume în care toți cărau pietre. Am încercat și eu, dar mi-a fost cu neputință. După  doua zile am încercat iar, dar nu puteam și gata. Eram mirată văzând ca oameni mult mai mici  cărau pietre atât de mari, de-a dreptul uriașe și de ce mergeam, de aia dădeam de pietre tot mai mari. Aici, o altă voce îmi spunea că mai am de stat. După o lună, abia mă mai mișcam, nu mai aveam putere; picioarele mi se umflaseră, genunchii îmi erau zdrobiți de la atâtea căzături,iar  spatele mă durea îngrozitor. M-am retras din nou într-un colț, așa cum făcusem altă dată, dar de data asta, m-am întors cu spatele la oamenii  ce cărau pietre și mi-am adus aminte de pădure, mi-am adus aminte de tot ce mă învătase ea și am știu atunci că am un scop.

 Pietrele au devenit mai ușoare, rănile au început să dispară și atunci am învățat să lupt.

Când am ieșit din lumea pietrelor, am dat de lumea banilor, am dat de lumea celor care cândva îmi distruseseră imperiul de cărți și castelele de nisip și atunci am știu că trebuie să mă întorc înapoi, că trebuie să le arăt și celorlalți drumul, pentru că mai târziu să le putem doborî noi imperiile lor făcute din mizerie și minciună.

 Poate ca suntem puțini cei care ne întoarcem azi, dar, într-o zi,  cred și știu ca vom fi mulți. Într-o zi, vom regăsi imperiul de carți printre toate acele gunoaie.



Inconjurat de cioburi.

 Te uiți în oglindă și vezi un necunoscut, calci pe cioburi, căci timpul a spart tot. În urma ta, a mai ramas doar urma pașilor grăbiți, și-ți spui totuși: ''A mai ramas ceva!''.

 Un film mut, da, asta era, dar cine se mai uita la filme mute? Ei așteaptă să strângă cioburile și tu, tu știi asta, dar nu le dai satisfacție. Te închizi în camera ta și te-nconjori de cioburi, pentru ca ele sunt tot ce ti-a mai ramas și înveți să le iubești.

Timpul șterge tot, el lasă, însă, cerul sub care toți am mers, am zburat, ne-am târât. Timpul șterge tot, dar el nu poate să șteargă nici măcar o fărâmă din sentimentele care ne-au făcut călători.Timpul șterge tot? Timpul nu poate să șteargă trenul vieții, poate doar să-l oprească. Și ce ne pasă nouă de el, atâta timp cât am știut să iubim, am știut să-l furăm, am știut să-l mințim?! Cu toții suntem hoți și victime ale timpului, cu toții ajungem la un moment dat umili în fața oglinzii ucigașă. Cu toții bătem la uși închise, rămânând în final cu ochii ațintiți la trenul care a plecat deja și rămânem călători în gări uitate de trenuri.

Octombrie cu aroma de cafea

De două zile plouă, e sumbru, e trist, e frumos! Iar radioul din bucătarie nu contenește ''a vorbi'' despre vreme, o vreme bolnavă și bolnăvicioasă; un suflet chinuit pe o tavă de oțel. Oamenii, însă, par a nu observa, vremea e ultimul lucru asupra căruia ar arunca o privire. Merg mai departe spre servicii, purtându-și umbrelele sau pelerinele de ploaie ca și cum nu le-ar avea; purtându-și sufletele în rucsacuri învechite  și pline de praf, în care au uitat să se mai uite de mult. Oamenii merg, praful atârnă tot mai greu. E praful timpului, praful amintirilor, al dorințelor și viselor uitate; praful celor ce au plecat din viețile noastre, praful unui lung octombrie. 

Ploaia aproape s-a oprit, dar totul pare mult mai trist. E trist să vezi pe cineva plângând, nu? Dar e și mai trist atunci când nu mai are lacrimi. Cerul e ca de plumb, iar mocirla pare ca ne-nghite cu totul. E trist, e frumos!

 Cu toate astea, cred că dacă anotimpurile ar fi femei, toamna ar fi de departe cea mai interesantă, plină de mister și șarm. O femeie pe care nu o potți citi. Femeia frumoasă prin nebunia ei, nu prin simplitate și nici prin exces sau extravaganță. Genul ala de femeie care te părăsește fără să spună adio, ci  mai degrabă '' ne vedem mâine''.

 Cafeaua s-a și racit în mâinile mele, am uitat de ea. Privind pe geam, observ cum vecina de la doi, rezemată într-o cârje, iese din bloc. E o doamnă în vârstă, trecută de 70 de ani, care nu are pe nimeni. A fost profesoară de franceză și fostă dizidentă comunistă, o femeie cu puternice principii morale, cu o scară înaltă de valori; un om neînteles, o tavă de oțel încrustată cu diamante fine. Oamenii trec, timpul rămâne și e trist precum cafeaua amară și rece din mâinile mele, să vezi cum unii trăiesc un octombrie sumbru și lung, așteptând în zadar acel ''mâine''.

Crezi?!

Crezi că poți face orice, dar te oprești la jumate, te oprești inainte de ultimul pas. Te oprești din teamă sau pur și simplu pentru că ai obosit. Ai obosit să lupți, să crezi, să dai totul, să fii cel care vor alții să fii .

Și încerci să fii tu,dar ai uitat cine ești, ai uitat cum ești, ai uitat să fii natural și începi ușor, ușor să fii cel care ar trebui să fii, lăsându-te undeva în urma, ...undeva departe de tot.

Nimic nu e ușor, dar nici imposibil, întotdeauna va fi ceva care nu pare a fi la locul lui, ceva de care ne împiedicăm. În lupta cu viața, toti cădem la un moment dat, toți suntem șchiopi, orbi sau muți, pentru că viața lasă cicatrici adânci. Unele rămân, altele se șterg, dar ca orice camarad de razboi, trebuie să găsești calea de a te ridica și a merge mai departe. Poate că mâine nu vei mai avea puterea să te ridici, dar vei pleca împăcat cu gândul că ai dat tot ce puteai, că în fața morții ai stat dârz și neînfricat și nu te-ai lăsat îngenucheat de viață și nici nu ai complotat cu destinul, ți-ai creat drumul tău, un drum care în final te-a dus spre cer.