Huliganii

Capitolul 2 

Toți mă strigau Praștie; Praștie a lu' Cazan, și asta  pentru că eram  o așchimodie de copil din care nu puteai alege  decât pielea și osul, iar bunicul fusese fierar. Tot satul avea cazane făcute de mâna lui, așa că-i rămăsese porecla ,,Cazan''. Îl învățase și pe tata meșteșugul - pe vremea aia meseria se transimitea din tată-n fiu - , dar tata ar fi făcut orice, numai muncă cinstită nu. 

Își câștiga banii din fier vechi și fel de fel de femei ori fetișcane, pe care le vindea cu ora pe câțiva lei ori un pachet de tutun ieftin. Majoritatea erau văduve, ori măritate, trecute de prima tinerețe, urâte, cu chipuri tâmpe și păr uns. Păreau făcute după același tipar și îmi repugnau un sentiment de silă amestecat cu o  milă,  pe care nici nu cred că o sesizam atunci.

Uneori, noaptea, le aducea acasă, unde chema bărbați, iar pe noi ne dădea afară în șuturi, alteori se mulțumea însă doar înjurându-ne și amenințându-ne, până ce ne pierdea din vedere.

Și toruși, oricât de ciudat ar părea, prima mea dragoste i se datorează într-un fel tatălui mei. Aveam doișpe' ani. Nici nu-mi mijise bine mustața, că dragostea, în cea mai neșlefuită formă a ei, mă  și prinsese în mreje.

 Pe cea care stârnise în mine atâtea frământări, o chema Luminița, avea paișpe' ani și era din același sat cu mine. N-avea pe nimeni pe lume, în afara unei bunici, care nu-i putea fi de niciun folos și care  nici nu mai era în toate mințile.

Fata stătea aproape numai la noi, unde noaptea, tata o vindea doritorilor. Bătrâni, ori puștati, era irelevant pentru el, atâta timp cât avea a doua zi berea și rachiul asigurate. Din toată suma aia mizeră, abia de-i dădea și ei o parte ne-nsemnată, dar fata se mulțumea și cu aia, din moment ce nu pusese în viața ei mâna pe vrun ban și nici nu prea înțelegea ea  bine valoarea lor. Abia de știa să numere, iar de citit, citea pe litere, mai rău ca un copil de clasa a doua. Țin minte că a pus-o mama (care n-avea pic de școală) într-o zi  să citească ceva de pe o cutie de medicamente. S-a poticnit și chinuit atât de rău că mama n-a mai răbdat, într-un final, și i-a luat  cutia din mână, răstindu-se cu furie la ea: ,,Fii a dracu de curvă anaflfabetă, de nimic nu ești bună. Nu'ma de bâzdâc''. Biata copilă a lăsat capul în jos și n-a mai scos un sunet. Eu care privisem dintr-un colțișor toată întâmplarea, am prins momentul când mama a intrat în casă, și m-am băgat în seamă cu ea.

-Fă Lumină, nu fi supărată, că asta e țigancă din aia spurcată, așa zice tata. Păi și ce dacă nu ști să citești?! Păi, adică, la ce îți tebe ție asta? Îți zic eu ce e important. E important să știi să socotești, fă, să nu te fure ăștia. Nu ști, lumea te înșeală. Uite, eu, de exemplu, știu să citesc tot la fel de bine ca tine, adică mai deloc, dar, în schimb, știu să socotesc. Ia, întreabă-mă, să vezi.

- ...

-Hai fă, zii odată, întreabă-mă!

- Șapte cu trei...- a zis cu vocea înceată, încât abia am izbutit să o aud.

-E ba pe bună cu tine - am zâmbit cu un aer de mântrie - zece, normal. Orișicare neisprăvit și mațe fripte știe asta. Zii și tu ceva mai greu, ce naiba.

Fără tragere de inimă a bolborosit din nou ceva, dar nu am reușit să o înțeleg.

-Ai?! Ce zici, fă? Zii mai tare, că doar n-ai mămăligă-n gură.

-73 cu 58...- repetă din nou, fără tragere de inimă

Eu m-am prefăcut că nu o aud, de data asta, și supărat foc că nu știam răspunsul, am început să mă rățoiesc pe ea.

- Ce tot boscorodești fă acolo, de nu te pot înțelege? Hai că ești culmea, mă duc naiba, că tu mai mult mă enervezi, zău.

Huliganii

Capitolul 1

Ne adunaserăm în curtea școlii. Era o după-amiază de sâmbătă. Pe jos era totul numai mociofleașcă de la zăpada care se topea. Doar câteava raze de soare reușeau să se strecoare printre norii plumburii, care păreau că se vor surupa pe noi. 

Toți aveam cizme de cauciuc în picioare și treninguri flaușate, iar mucii ne atârnau până-n gură. Murdari, cu fețișoarele pline de funingine și jeg, ne jucam ,,rațele și vânătorii''. Eram scoși parcă din aceeași cutie, din acelși uter  prost, făcător de țânci mucoși și delicvenți. fără șanse, fără un ,,mâine'' promițător, fără ursuleți de pluș sau cadouri scumpe. Toți ne născuserăm ,,băieți mari'', înjuram ca la ușa cortului și visam așa cum alți copii visează că într-o zi vor fi doctori sau cântăreți, că, la fel ca tații noștri, vom fi ,,bărbații în casă'', ,,șefii  familiei''. Că o să ni se pună primii în farfurie și o să facem legea în curțile noastre. Cam până acolo mergeau visele noastre, până acolo izbuteau  să ajungă mințișoarele noastre îngrădite de  crudul destin sau poate doar de voia întâmplării.

 Nu ne puteam închipui  că dincolo de potecile și ulițele alea sărăcăciose,  mânjite de nămol și balegă de vacă, mai exista și altceva. ,,Viața la oraș'' era ca o fantasmagorie, pe atât de ireala încât nu o puteam întrevedea. Un băiat mai mare  decât noi, cu care băteam mingea în curtea școlii, fusese de mult în oraș, la niște rude, iar seara, când ne adunam pe ''ududoi'', ne povestea cu însuflețire cum era ''lumea la oraș'', iar noi toți, îl priveam cu ochii bulbucați, plini de uimire și o oarecare invidie.

-Dacă-ți spun, bă. Ăia se pișe și se cacă în casă. - repeta a nu știu câta oară băiatul, pe un ton aproape răstit, încercând din răsputeri să ne convingă de adevărul  celor povestite.

-Du-te bă de aici. - Spune un altul râzând cu ironie - cum să te caci mă în casă. Pai și nu pute?

-Da, chiar. - se bagă alt copil în vorbă - Eo credeam că ăștia de pe la oraș sunt așa mult  mai...mai cu mai multă minte și mai deștepți.

-Păi vedeți bă dacă sunteți țărani proști?! Ce să știți bă voi?! Că vă ștergeți cu coceanu' la cur. Băăă, au vecee și faci acolo și tragi apa și nu pute, că nu e ca la voi în fundu curții - spune băiatul cu un aer de superioritate 

-Iote cine vorbi. 

-Taci bă Nică din gură, că ești prost de puți de prost ce ești.

-Da bă, ai fost și tu la oraș și ne iei acum cu povești, să te dai mare. 

-Ba voi sunteți bă proști, da' eu nu-mi mai răcesc gura cu voi. 

**

Țigani sau români, nu mai conta, eram o amestecătură, doar la supări ne mai strigam unii pe alții, fie, ,,țigan împuțit'' sau ,,cioroi'', fie ,,român jegos''  ori ,,spălăcit''. Când se isca vrun conflict, ne împărțeam în două tabere, făceam cerc în jurul celor care uramau să se bată și le țineam galerie. Cei doi trebuiau sa se cotologească până ce unul dintre ei cădea la pământ. Rareori, vrun țăran din împrejurimi îndrăznea să se amestece, iar dacă ar fi făcut-o,  l-am fi  înjurat și ''spurcat'' ca la ușa cortului, fără pic de rușine, așa că oamenii ne lăsau în pace. Eram hoții de mâine și huliganii de azi.