,,Doamnă, ați născut o umbră''

,,Doamnă, ați născut o umbră'', i-ar fi spus doctorul, cu dezamăgire, mamei, de ar fi știut adevărul, iar mama m-ar fi luat în brațe și mi-ar fi sărutat creștetul capului, spunând: ,, Nu-i nimic, familia asta a avut multe...''. Tata ar fi fost dezamăgit peste poate, și așa și-ar fi dorit băiat, după ce că Cel de Sus îl hărăzise cu o fată, nici aia să nu fie cum ar fi trebuit. Bunicul l-ar fi-njurat pe doctor și i-ar fi spus că minte, n-ar fi crezut nici în ruptul capului așa ceva. Lumea încă ar fi renăscut odată cu mine. Bunica i-ar fi reproșat mamei ,,Vezi, ti-am zis eu să nu-l iei pe ăsta, de aia a și ieșit fata așa. Toți din neamul lor au fost așa!''. Mama, și-ar fi pus batic pe cap și rochie neagră până-n pământ. M-ar fi luat în brațe și  s-ar fi rugat la Maica Domnului. Ar fi plâns și ar fi adormit răzmându-se de zidurile unei biserici. Dimineața, din lacrimile ei, ar fi răsărit un pom și eu i-aș fi dispărut din brațe. Speriată, m-ar fi căutat peste tot. Un călugăr i-ar fi ieșit în cale: ,,Ce e cu tine, femeie?'',  ar fi întrebat-o; ea i-ar fi povestit totul, printre sughițuri și lacrimi. El ar fi mers cu ea și, văzând pomul, i-ar fi spus: ,,Udă pomul și îngrijește-l, asta a fost voia Domnului, fii înțeleaptă și  ascultă de ea!''. Mama ar fi privit pomul și după ce ar fi cugetat un pic, din sânul ei ar fi muls laptele și l-ar fi pus la rădăcina pomului. Noaptea, i-ar fi cântat duios ,,Puiul mami, puiule!'' , iar dimineața,  cu degetele ar fi mângâiat trunchiul copacului și s-ar fi minunat de cât de frumos este. La porțile bisericii ar fi venit și ceilalți, văzând-o pe mama, ar fi crezut că și-a pierdut mințile, și-ar fi făcut cruce și, cu durere în suflet, ar fi plecat, lăsând-o în grija Domnului. Ochii frumoși ai mamei ar fi înroșit  și s-ar fi umflat de atâtea lacrimi, iar mama s-ar fi urâțit atât de rău încât și-ar fi ascuns chipul de rușine. Noaptea, s-ar fi furișat să bea apă de la fântână, iar păsările i-ar fi adus în cioc poamele pădurii. Mama, ar fi îndurat mult și dacă pomul s-ar fi uscat și ar fi murit, ar fi murit și ea la poalele lui, făcându-se una cu pomul. 

Când furtunile ar fi venit, mama ar fi refuzat să se adăpostească, și-ar fi dat basmaua jos și ar fi ferit pomul fragil. Părul ei negru și lung  i-ar fi atârnat pe față, i-ar fi intrat în ochi și în gură, dar mama nu s-ar fi clintit din loc, ar fi apărat micul pom cu orice preț. Dimineața, s-ar fi trezit sleită de orice putere; speriată, și-ar fi repezit privirea către pom... și ar fi zâmbit. Odată cu ea ar fi zâmbit și îngerii din cer, căci pomul ar fi înflorit, ar fi înmugurit în creștetul lui un boboc mare de floare. Privind floarea, mama s-ar fi făcut bine, ochii ei ar fi devenit din nou senini, iar ea ar fost atunci cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului. Călugării ar fi ocolit-o de teamă să nu se-ndragostească de chipul ei. Zilele ar fi trecut precum orele, iar orele precum minutele, căci timpul s-ar fi îndrăgostit și el de mama și ar fi zburat mult mai repede, pentru a-i cruța durerea. Și așa, într-o zi, floarea s-ar fi deschis, iar în mijlocul ei aș fi apărut eu, copilul cel bun, cel puternic, puiul de om, nu umbra. Mama ar fi râs și plâns de bucurie, iar oamenii s-ar fi adunat să vadă minunea. Tata s-ar fi bucurat nespus că are așa o fată frumoasă și sănătoasă și ar fi luat-o pe mama în brațe, i-ar fi sărutat tălpile picioarelor  și i-ar fi cerut iertare pentru că nu crezuse în ea. Bunicul, el… ei bine, el ar fi fost la fel de fericit ca și prima oară. Bunica, mândră, ar fi zâmbit și ar fi zis ,,Ce fată frumoasă și sănătoasă, seamănă în partea noastră. Să vezi, o să fie doctoriță!’’. Copacul ar fi continuat să crească și când timpul  s-ar fi scurs din  mine, le-aș fi spus copiilor mei să mă îngroape la umbra lui  și aș fi renăscut din nou.