Undeva, în adâncul sufletului meu, se dă o luptă crâncenă. Acolo, înlăuntrul meu, este o altă lume, pe care întunericul și lumina o înghit pe rând. Când nu mai cred în lumină, întunericul mă cheamă la el. Este tot atât de bătrân precum lumina și aproape tot atât de înțelept. Întunericul nu minte niciodată, îmi arată lumea exact așa cum este, tot ce se poate vedea. El cântă durerea, iar la final, mă întreabă ironic dacă merită să mă amăgesc.
Lumina mă ia în brațe, când nu mai pot suporta întunericul, când răbufnesc în plâns precum un copil. Ea îmi arată ceea ce nu putem vedea. Cântecul ei răsună parcă de dincolo de un zid, cântă speranța și binele. Nu mă întreabă nimic, e caldă și îmi place în brațele ei. Cu toate astea, mă întorc mereu la întuneric, el îmi hrănește rațiunea și creierul, pe când lumina simt că le sfideză pe amândouă sau poate că îmi place să mă joc. Poate că înăuntrul unora dintre noi există un cuib de îngeri și unul de demoni. Când demoni și îngerii încep să se iubească, atunci începi să înțelegi lumea și să vezi ambele părți ale ei. Cred că așa mi-am dat seama că trebuie și îmi place să scriu. Atunci când scrii, devii cuvinte, cum un pictor devine culoare, iar violonistul se transformă în coardele vioarii sale. Acelea sunt clipele când demonii și îngerii se iubesc cel mai mult, când nu mai există rău sau bine; când arta le revendică pe amanândouă, pentru că ea devine sensul. Și totuși, întunericul mă arde pe dinăuntru, mă face mai muritoare decât sunt. Sunt momente în care resping lumina, când nu mai cred în binele și frumosul ei, când tot amarul lumii simt cum se varsă în mine, iar în lume văd doar un gol imens și devin una cu acel gol. Atunci, nu mai există cuvinte în care să mă transpun și nici parghii de care să mă apuc. Cad! Cad... la nesfârșit. Uneori, ador asta, după care brusc găsesc lumina și mă trezesc, precum un copil speriat, îngenungheată la picioarele ei. Aș vrea să o simt, să o ating, să-mi spună ea că e reală. Câteodată, mă gândesc că nu m-am oprit niciodată din cădere și că totul e doar un vis...
Lumina mă ia în brațe, când nu mai pot suporta întunericul, când răbufnesc în plâns precum un copil. Ea îmi arată ceea ce nu putem vedea. Cântecul ei răsună parcă de dincolo de un zid, cântă speranța și binele. Nu mă întreabă nimic, e caldă și îmi place în brațele ei. Cu toate astea, mă întorc mereu la întuneric, el îmi hrănește rațiunea și creierul, pe când lumina simt că le sfideză pe amândouă sau poate că îmi place să mă joc. Poate că înăuntrul unora dintre noi există un cuib de îngeri și unul de demoni. Când demoni și îngerii încep să se iubească, atunci începi să înțelegi lumea și să vezi ambele părți ale ei. Cred că așa mi-am dat seama că trebuie și îmi place să scriu. Atunci când scrii, devii cuvinte, cum un pictor devine culoare, iar violonistul se transformă în coardele vioarii sale. Acelea sunt clipele când demonii și îngerii se iubesc cel mai mult, când nu mai există rău sau bine; când arta le revendică pe amanândouă, pentru că ea devine sensul. Și totuși, întunericul mă arde pe dinăuntru, mă face mai muritoare decât sunt. Sunt momente în care resping lumina, când nu mai cred în binele și frumosul ei, când tot amarul lumii simt cum se varsă în mine, iar în lume văd doar un gol imens și devin una cu acel gol. Atunci, nu mai există cuvinte în care să mă transpun și nici parghii de care să mă apuc. Cad! Cad... la nesfârșit. Uneori, ador asta, după care brusc găsesc lumina și mă trezesc, precum un copil speriat, îngenungheată la picioarele ei. Aș vrea să o simt, să o ating, să-mi spună ea că e reală. Câteodată, mă gândesc că nu m-am oprit niciodată din cădere și că totul e doar un vis...
În momentele în care resping întuneriucul, cuvintele continuă să existe înlăuntrul meu, dar la ce bun?! Fără întuneric sunt doar cuvinte și nimic mai mult, fără să-mi accept demonii aș fi doar o furnică pe o insulă pustie, unde nu există picioare de care aș putea fi strivită. Doar o furnică...atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu