Copacul din mine crește;
crește cu fiecare zi ce trece și mă doare.
În copacul din mine era cândva un cuib de păsări,
dar au înghețat și au murit odată cu frunzele copacului.
Copacul din mine crește, deși e iarnă și frig;
va crește până ce îmi va străpunge pielea și se va transforma în aripi.
La poalele lui, o fărâmă din Dumnezeu se odihnea odinioară,
dar și aceea a înghețat și a murit...
Cred că dacă s-ar fi odihnit Dumnezeu cu totul, tot ar fi murit.
De fapt, o parte din mine l-a urât mereu,
mult timp am crezut că cealălată reușește să compenseze,
acum știu că nu-i așa,
ura nu poate fi compensată prin nimic!
Și apoi, de ce nu l-aș fi urât,
atâta timp cât el mă făcuse umbră?!
În zadar mă luptam cu morile de vânt,
uneori, mă gândeam chiar că se amuză pe seama mea acolo sus...
seara, îi povesteam însă toate strădaniile mele, neputințele, durerea,
iar El mă asculta, senin, iubitor.
Da, l-am și iubit pe Dumnezeu cândva, în tăcere,
și, până la urmă, nu eu am fost cea care l-a omârât,
ci frigul din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu