Cortina coborâse. Spectatorii plecau rând pe rând, râzând, conversând, făcându-și loc unii pe lângă alții. Eu, neclintită din loc, priveam; priveam scena, scândura aia veche, cu vopsea neagră, ștearsă de trecerea anilor, și am simțit că Dumnezeu a coborât acolo de nenumărate ori, că și el iubește scândura aia veche și cortina aia decolorată la fel de mult ca și mine, poate chiar mai mult, pentru că nu l-am găsit niciodată în biserică, teatrul însă mi l-a întruchipat de nenumărate ori și în nenumărate feluri.
Am văzut actori arzând ca o torță, ori topindu-se, devenind una cu scena și măreția lor m-a făcut mai om. Am înțeles atâtea! Dar am căpătat și tot atâtea întrebări. Am dat ochii cu mine însămi de nenumărate ori, m-am iubit, uneori, alteori, m-am urât nespus, iar lacrimile mele s-au impregnat adânc în scaunele sălilor de teatru, așa am lăsat acolo frânturi din mine: de la desnădejde, la dragoste; de la nostalgie, la teamă și de la milă, la ură sau lașitate; toată empatia mea a ars odată cu scena.
,,Poate că într-o zi personajele mele vor fi dincolo de cortină și poate că același Dumnezeu al teatrului, va pune puțin din măreția lui și în ele!''- la asta mă gândeam, până când forfota din sală s-a stins și am rămas singuri, eu și iubirea mea pură și pătrunzătoare. Eu n-aveam curajul să cred în ceva atât de mare, ,,ce aș avea eu de oferit teatrului, când ai mei sunt oameni atât de simpli?'', dar liniștea aia mortuară mi-a vorbit, mirosul teatrului, de lemn vechi, scândura aia care mă obsedează atât de mult și lacrimile ce nici nu se uscaseră pe obraji mi-au răspuns: ,,un suflet'' și am zâmbit, iar el, prețiosul meu iubit, mi-a revendicat sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu