Octombrie cu aroma de cafea

De două zile plouă, e sumbru, e trist, e frumos! Iar radioul din bucătarie nu contenește ''a vorbi'' despre vreme, o vreme bolnavă și bolnăvicioasă; un suflet chinuit pe o tavă de oțel. Oamenii, însă, par a nu observa, vremea e ultimul lucru asupra căruia ar arunca o privire. Merg mai departe spre servicii, purtându-și umbrelele sau pelerinele de ploaie ca și cum nu le-ar avea; purtându-și sufletele în rucsacuri învechite  și pline de praf, în care au uitat să se mai uite de mult. Oamenii merg, praful atârnă tot mai greu. E praful timpului, praful amintirilor, al dorințelor și viselor uitate; praful celor ce au plecat din viețile noastre, praful unui lung octombrie. 

Ploaia aproape s-a oprit, dar totul pare mult mai trist. E trist să vezi pe cineva plângând, nu? Dar e și mai trist atunci când nu mai are lacrimi. Cerul e ca de plumb, iar mocirla pare ca ne-nghite cu totul. E trist, e frumos!

 Cu toate astea, cred că dacă anotimpurile ar fi femei, toamna ar fi de departe cea mai interesantă, plină de mister și șarm. O femeie pe care nu o potți citi. Femeia frumoasă prin nebunia ei, nu prin simplitate și nici prin exces sau extravaganță. Genul ala de femeie care te părăsește fără să spună adio, ci  mai degrabă '' ne vedem mâine''.

 Cafeaua s-a și racit în mâinile mele, am uitat de ea. Privind pe geam, observ cum vecina de la doi, rezemată într-o cârje, iese din bloc. E o doamnă în vârstă, trecută de 70 de ani, care nu are pe nimeni. A fost profesoară de franceză și fostă dizidentă comunistă, o femeie cu puternice principii morale, cu o scară înaltă de valori; un om neînteles, o tavă de oțel încrustată cu diamante fine. Oamenii trec, timpul rămâne și e trist precum cafeaua amară și rece din mâinile mele, să vezi cum unii trăiesc un octombrie sumbru și lung, așteptând în zadar acel ''mâine''.