Imperii de nisip

Adunăm speranțe în fiecare zi, fire de nisip din care construim castele de nisip, imperii de nisip. Dar mereu vine ploaia. Poate nu mâine, poate nu poimâine, dar ploaia vine mereu,  doborând tot ceea ce am construit.

Ne închidem în imperiile noastre de nisip și ne lasam sfărmați odată cu ele. O luăm de la început, o luăm de la sfârșit, dar ceva nu merge bine oricât am încerca…

M-am gândit odată să-mi construiesc un imperiu din ploaie, dar soarele a ucis fiecare picatură. Am încercat apoi să-mi fac un imperiu din soare, dar mi-a ars mâinile și m-am lăsat păgubașă.

Am încercat să-mi fac până și un imperiu din carți, dar semințele  și ghiulurile de aur l-au îngropat atât de adânc, încat nu a mai rămas aproape nimic din el. Am încercat atâtea și atâtea, dar nimic nu a mers.

 Într-o zi, am renunțat, m-am așezat într-un colț retras și pentru o clipa am privit la ceilalți și imperiile lor de nisip. M-am uitat rând pe rând cum se sfărmau, cum o luau iar de la început și mi-am dat seama ca asta nu se va sfârsi niciodată.  Am părăsit atunci fiecare imperiu, fiecare ruină, fiecare fărâmă din trecutul meu. Am uitat că există nisip, am uitat că există ploaie; am mers și iar am mers până când am dat de copaci, de padure; până când deșertul a luat sfârșit.

Pădurea era frumoasă, era caldă și rece, era puternică si delicată, avea ceva care mă chema și mă gonea, ceva care îmi spunea că nu e locul meu aici, că trebuie să merg mai departe. În pădure am stat 3 zile; acolo am învățat ce înseamnă frumosul, ce înseamnă valoarea; am învățat să supraviețuiesc, dar locul meu nu era acolo. Am luat tot ceea ce îmi trebuia și nimic mai mult, apoi am mers mai departe. Am dat de o lume de piatră în care nu mai existau copaci, în care nu mai existau flori; o lume în care toți cărau pietre. Am încercat și eu, dar mi-a fost cu neputință. După  doua zile am încercat iar, dar nu puteam și gata. Eram mirată văzând ca oameni mult mai mici  cărau pietre atât de mari, de-a dreptul uriașe și de ce mergeam, de aia dădeam de pietre tot mai mari. Aici, o altă voce îmi spunea că mai am de stat. După o lună, abia mă mai mișcam, nu mai aveam putere; picioarele mi se umflaseră, genunchii îmi erau zdrobiți de la atâtea căzături,iar  spatele mă durea îngrozitor. M-am retras din nou într-un colț, așa cum făcusem altă dată, dar de data asta, m-am întors cu spatele la oamenii  ce cărau pietre și mi-am adus aminte de pădure, mi-am adus aminte de tot ce mă învătase ea și am știu atunci că am un scop.

 Pietrele au devenit mai ușoare, rănile au început să dispară și atunci am învățat să lupt.

Când am ieșit din lumea pietrelor, am dat de lumea banilor, am dat de lumea celor care cândva îmi distruseseră imperiul de cărți și castelele de nisip și atunci am știu că trebuie să mă întorc înapoi, că trebuie să le arăt și celorlalți drumul, pentru că mai târziu să le putem doborî noi imperiile lor făcute din mizerie și minciună.

 Poate ca suntem puțini cei care ne întoarcem azi, dar, într-o zi,  cred și știu ca vom fi mulți. Într-o zi, vom regăsi imperiul de carți printre toate acele gunoaie.