Crezi?!

Crezi că poți face orice, dar te oprești la jumate, te oprești inainte de ultimul pas. Te oprești din teamă sau pur și simplu pentru că ai obosit. Ai obosit să lupți, să crezi, să dai totul, să fii cel care vor alții să fii .

Și încerci să fii tu,dar ai uitat cine ești, ai uitat cum ești, ai uitat să fii natural și începi ușor, ușor să fii cel care ar trebui să fii, lăsându-te undeva în urma, ...undeva departe de tot.

Nimic nu e ușor, dar nici imposibil, întotdeauna va fi ceva care nu pare a fi la locul lui, ceva de care ne împiedicăm. În lupta cu viața, toti cădem la un moment dat, toți suntem șchiopi, orbi sau muți, pentru că viața lasă cicatrici adânci. Unele rămân, altele se șterg, dar ca orice camarad de razboi, trebuie să găsești calea de a te ridica și a merge mai departe. Poate că mâine nu vei mai avea puterea să te ridici, dar vei pleca împăcat cu gândul că ai dat tot ce puteai, că în fața morții ai stat dârz și neînfricat și nu te-ai lăsat îngenucheat de viață și nici nu ai complotat cu destinul, ți-ai creat drumul tău, un drum care în final te-a dus spre cer.