Huliganii

Capitolul 1

Ne adunaserăm în curtea școlii. Era o după-amiază de sâmbătă. Pe jos era totul numai mociofleașcă de la zăpada care se topea. Doar câteava raze de soare reușeau să se strecoare printre norii plumburii, care păreau că se vor surupa pe noi. 

Toți aveam cizme de cauciuc în picioare și treninguri flaușate, iar mucii ne atârnau până-n gură. Murdari, cu fețișoarele pline de funingine și jeg, ne jucam ,,rațele și vânătorii''. Eram scoși parcă din aceeași cutie, din acelși uter  prost, făcător de țânci mucoși și delicvenți. fără șanse, fără un ,,mâine'' promițător, fără ursuleți de pluș sau cadouri scumpe. Toți ne născuserăm ,,băieți mari'', înjuram ca la ușa cortului și visam așa cum alți copii visează că într-o zi vor fi doctori sau cântăreți, că, la fel ca tații noștri, vom fi ,,bărbații în casă'', ,,șefii  familiei''. Că o să ni se pună primii în farfurie și o să facem legea în curțile noastre. Cam până acolo mergeau visele noastre, până acolo izbuteau  să ajungă mințișoarele noastre îngrădite de  crudul destin sau poate doar de voia întâmplării.

 Nu ne puteam închipui  că dincolo de potecile și ulițele alea sărăcăciose,  mânjite de nămol și balegă de vacă, mai exista și altceva. ,,Viața la oraș'' era ca o fantasmagorie, pe atât de ireala încât nu o puteam întrevedea. Un băiat mai mare  decât noi, cu care băteam mingea în curtea școlii, fusese de mult în oraș, la niște rude, iar seara, când ne adunam pe ''ududoi'', ne povestea cu însuflețire cum era ''lumea la oraș'', iar noi toți, îl priveam cu ochii bulbucați, plini de uimire și o oarecare invidie.

-Dacă-ți spun, bă. Ăia se pișe și se cacă în casă. - repeta a nu știu câta oară băiatul, pe un ton aproape răstit, încercând din răsputeri să ne convingă de adevărul  celor povestite.

-Du-te bă de aici. - Spune un altul râzând cu ironie - cum să te caci mă în casă. Pai și nu pute?

-Da, chiar. - se bagă alt copil în vorbă - Eo credeam că ăștia de pe la oraș sunt așa mult  mai...mai cu mai multă minte și mai deștepți.

-Păi vedeți bă dacă sunteți țărani proști?! Ce să știți bă voi?! Că vă ștergeți cu coceanu' la cur. Băăă, au vecee și faci acolo și tragi apa și nu pute, că nu e ca la voi în fundu curții - spune băiatul cu un aer de superioritate 

-Iote cine vorbi. 

-Taci bă Nică din gură, că ești prost de puți de prost ce ești.

-Da bă, ai fost și tu la oraș și ne iei acum cu povești, să te dai mare. 

-Ba voi sunteți bă proști, da' eu nu-mi mai răcesc gura cu voi. 

**

Țigani sau români, nu mai conta, eram o amestecătură, doar la supări ne mai strigam unii pe alții, fie, ,,țigan împuțit'' sau ,,cioroi'', fie ,,român jegos''  ori ,,spălăcit''. Când se isca vrun conflict, ne împărțeam în două tabere, făceam cerc în jurul celor care uramau să se bată și le țineam galerie. Cei doi trebuiau sa se cotologească până ce unul dintre ei cădea la pământ. Rareori, vrun țăran din împrejurimi îndrăznea să se amestece, iar dacă ar fi făcut-o,  l-am fi  înjurat și ''spurcat'' ca la ușa cortului, fără pic de rușine, așa că oamenii ne lăsau în pace. Eram hoții de mâine și huliganii de azi.