Huliganii

Capitolul 2 

Toți mă strigau Praștie; Praștie a lu' Cazan, și asta  pentru că eram  o așchimodie de copil din care nu puteai alege  decât pielea și osul, iar bunicul fusese fierar. Tot satul avea cazane făcute de mâna lui, așa că-i rămăsese porecla ,,Cazan''. Îl învățase și pe tata meșteșugul - pe vremea aia meseria se transimitea din tată-n fiu - , dar tata ar fi făcut orice, numai muncă cinstită nu. 

Își câștiga banii din fier vechi și fel de fel de femei ori fetișcane, pe care le vindea cu ora pe câțiva lei ori un pachet de tutun ieftin. Majoritatea erau văduve, ori măritate, trecute de prima tinerețe, urâte, cu chipuri tâmpe și păr uns. Păreau făcute după același tipar și îmi repugnau un sentiment de silă amestecat cu o  milă,  pe care nici nu cred că o sesizam atunci.

Uneori, noaptea, le aducea acasă, unde chema bărbați, iar pe noi ne dădea afară în șuturi, alteori se mulțumea însă doar înjurându-ne și amenințându-ne, până ce ne pierdea din vedere.

Și toruși, oricât de ciudat ar părea, prima mea dragoste i se datorează într-un fel tatălui mei. Aveam doișpe' ani. Nici nu-mi mijise bine mustața, că dragostea, în cea mai neșlefuită formă a ei, mă  și prinsese în mreje.

 Pe cea care stârnise în mine atâtea frământări, o chema Luminița, avea paișpe' ani și era din același sat cu mine. N-avea pe nimeni pe lume, în afara unei bunici, care nu-i putea fi de niciun folos și care  nici nu mai era în toate mințile.

Fata stătea aproape numai la noi, unde noaptea, tata o vindea doritorilor. Bătrâni, ori puștati, era irelevant pentru el, atâta timp cât avea a doua zi berea și rachiul asigurate. Din toată suma aia mizeră, abia de-i dădea și ei o parte ne-nsemnată, dar fata se mulțumea și cu aia, din moment ce nu pusese în viața ei mâna pe vrun ban și nici nu prea înțelegea ea  bine valoarea lor. Abia de știa să numere, iar de citit, citea pe litere, mai rău ca un copil de clasa a doua. Țin minte că a pus-o mama (care n-avea pic de școală) într-o zi  să citească ceva de pe o cutie de medicamente. S-a poticnit și chinuit atât de rău că mama n-a mai răbdat, într-un final, și i-a luat  cutia din mână, răstindu-se cu furie la ea: ,,Fii a dracu de curvă anaflfabetă, de nimic nu ești bună. Nu'ma de bâzdâc''. Biata copilă a lăsat capul în jos și n-a mai scos un sunet. Eu care privisem dintr-un colțișor toată întâmplarea, am prins momentul când mama a intrat în casă, și m-am băgat în seamă cu ea.

-Fă Lumină, nu fi supărată, că asta e țigancă din aia spurcată, așa zice tata. Păi și ce dacă nu ști să citești?! Păi, adică, la ce îți tebe ție asta? Îți zic eu ce e important. E important să știi să socotești, fă, să nu te fure ăștia. Nu ști, lumea te înșeală. Uite, eu, de exemplu, știu să citesc tot la fel de bine ca tine, adică mai deloc, dar, în schimb, știu să socotesc. Ia, întreabă-mă, să vezi.

- ...

-Hai fă, zii odată, întreabă-mă!

- Șapte cu trei...- a zis cu vocea înceată, încât abia am izbutit să o aud.

-E ba pe bună cu tine - am zâmbit cu un aer de mântrie - zece, normal. Orișicare neisprăvit și mațe fripte știe asta. Zii și tu ceva mai greu, ce naiba.

Fără tragere de inimă a bolborosit din nou ceva, dar nu am reușit să o înțeleg.

-Ai?! Ce zici, fă? Zii mai tare, că doar n-ai mămăligă-n gură.

-73 cu 58...- repetă din nou, fără tragere de inimă

Eu m-am prefăcut că nu o aud, de data asta, și supărat foc că nu știam răspunsul, am început să mă rățoiesc pe ea.

- Ce tot boscorodești fă acolo, de nu te pot înțelege? Hai că ești culmea, mă duc naiba, că tu mai mult mă enervezi, zău.