Huliganii

Capitolul 3

Deseori, tolănit sub nucul din fața casei, mă cufundam în lungi stări de reverie.  Îmi imaginam cum peste doi ani, când aș fi avut 14 ani și, prin urmare, mă consideram numai bun de însurătoare, m-aș fi dus la tata și privindu-l în ochi, ca de la bărbat la bărbat, i-aș fi spus tare și răspicat: ,,Bre, eu o iau pe Lumina'', iar dacă s-ar fi împotrivit, pe un ton și mai ridicat, aș mai fi adăugat: ,,Fie că vrei, ori nu!''. Mă consideram al naibilui de norocos, căci chibzuiam cu bruma mea de mințișoară, la vremea aceea, că nu-i puțin lucru să ai gratis o femeie pentru care alții ar da bani să o aibă. În închipuirile mele, Luminița s-ar fi făcut femeie de casă, supusă și ascultătoare și n-ar fi ieșit în veci din cuvântul meu.

Seara, când m-aș fi întors beat de la cârciumă și i-aș fi ars două trei scatoalce, ''ca tot omul'' la supărare, ea n-ar fi schițat un sunet, ba mai mult, după ce mi-ar fi trecut nervii, la fel de umilă, ar fi făcut tot posibilul să-mi intre în grații.
Aceste stări de reverie nu durau însă prea mult, căci gelozia începuse să muște din mine, precum un vierme dintr-un măr ce abia a rodit. Uram cu o putere greu de descris fiecare bărbat ce ieșea seara din camera cu pricina, uram cu junghiuri și noduri în gât, uram cu fărâme de lacrimi, pe care le ștergeam cu rapiditate, scrâșnind din dinți. Îi uram pe ei, pe ea și, de-o potrivă, îl uram pe tata, dar cel mai mult, cred că mă uram pe mine. ,,Oare ce ar fi zis tovarășii mei, dacă m-ar fi văzut cu ochii înlăcrimați'', mă mustram de fiecare dată, apoi, enervându-mă și mai tare, mai adăugam printre dinți: ,,și după cine, după o târfă, după o zdreanță?'' 
Toată ploaia asta de sentimente și ranchiună dispărea de îndată ce o vedeam dimineața, singură, pe prispa casei, legănându-și picioarele goale. Era frumoasă în simplitatea și inocența ei; o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, nici chiar la doamnele de societate. Era frumoasă chiar cu picioarele murdare și părul ei încâlcit și dezordonat; și era de-o frumusețe sfâșietoare atunci când era tristă și privea în gol. Simțeam nevoia  să o ocrotesc, ca pe un biet pui de animal singur și rănit. 
  
-La ce te gândești, fă, Lumină?
-La nimica nu mă gândesc, mă.
-Eee, sigur te gândești tu la ceva, de stai așa singură. Și apoi, eu mereu mă gândesc la ceva, nu pricep cum alții pot să stea așa ca statuile și să nu se gândească la nimic. 
- Ete, eu pot...
- Foarte bine, fă, și apoi, mai bine să nu te gândești, mai bine așa...- am repetat, din nou, amintindu-mi de toți acei bărbați. Ea însă n-a zis nimic, părea că nu ascultă ce spun.
- Fă, Lumină - am adăgat dintr-o dată, zâmbind și simțind cum fața începe să-mi ardă - ha, uite ce mi-a mai trecut prin minte acum să te întreb, tu n-ai vrea să te măriți niciodată? Ete, vară'mea Costina, s-a măritat și era mai mică ca tine.

Dintr-o dată a ridicat capul, parcă dintr-o ațipeală și ochii i s-au mărit puțin de uimire, apoi, a schițat un fel de râs:
-Mai bine să nu te gândești la nimica, ca mine, decât să te gândești la prostii.
Am simțit atunci cum rușinea se prelinge în tot corpul, crezând că m-am dat de gol și uitându-mă urât, am întrebat-o:
- Adică ce vrei să spui, fă?
-Păi cine dracului ar lua una ca mine, mă?
Atunci mi-am mai revenit puțin si m-am prefăcut că sunt pus pe gânduri.
- Hmm...aici ai și tu dreptate, Lumină. Da' poate s-ar găsi câțiva, cine știe...
Da' dacă, de exemplu așa, ai găsi pe cineva, te-ai mărita, a?
- Nu ștu' mă, poate m-aș mărita, na.
Mi-a fost cu neputință să-mi ascund zâmbetul de pe față, așa că m-am grăbit să plec. Mă simțeam dintr-o dată ca și însurat cu ea, de parcă mi-ar fi zis că se va mărita cu mine.