Dragul meu,

De două zile plouă întruna. La radio se vorbește numai despre asta. Este o vreme bolnavă, ce  îmi aduce o stare de melancolie profundă în suflet. Totul pare a fi un tablou pictat haotic în tonuri de gri. Pe stradă, oamenii merg grăbiți și posomorâți, aleargă timpul pierdut, iar timpul îi aleargă pe ei. Privindu-i însă, gândul meu, vrând-nevrând, zboară la tine, căci  nu pot să nu mă gândesc la cât sunt de norocoasă să te am, chiar dacă ești departe și pare că totul a stat în loc de când ai plecat.

Cred că vei rămâne surprins când vei primi scrisoarea. La urma urmei, cine mai trimite scrisori în ziua de astăzi, când avem Facebook?! Știu ce urmează să spui, că sunt de modă veche, iar faptul că am anticipat asta îți va stârni un mic zâmbet în colțul gurii. Am sentimentul că te cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine însămi, uneori.

Ei bine, scrisoarea asta nu este o simplă scrisoare, în ea mi-am ascuns visele și gândurile, speranțele, un pic de iubire, doar atât cât poate încăpea într-o scrisoare și un ”puf” de parfum.

Vreau să-ți spun la ce mă gândesc seara când sting lumina și te caut, fără speranță, prin așternuturi. Să nu crezi că am înnebunit, doar că dorul ăsta cumplit mă poartă departe și văd astăzi mai mult ca niciodată. Există două feluri de a te iubi; atunci când sunt fericită și totul îmi merge bine, te iubesc ca și când nimic nu ar exista încă, doar eu, tu și un viitor plin de speranță și  atunci când sunt tristă și totul îmi merge prost, în astfel de zile te iubesc ca și când totul a existat cândva, dar nu mai există nimic, în afara de noi doi.

Când închid ochii, mi se deschid în față noi orizonturi și poate ți se va părea amuzant, dar toate rezonează, într-un fel sau altul, cu vremea de afară. Voi încerca, așadar, să-ți creionez atât cât  pot de bine ceea ce văd azi, când ploile mi se revarsă în suflet:

Suntem deasupra lumii, o privim amândoi cum se sfărâmă în bucăți. Privim ca și cum am fi în transă. Imaginea aia apocaliptică ne fură. Cu capul pe umărul tău, privesc cum totul se sfârșește și liniștea absolută se așterne. Sunt Dumnezeul tău, cum tu ești Dumnezeul meu, iar dincolo de asta nu poate exista nimic. Când întunericul înghite totul, tu mă călăuzești prin el. Încă te pot vedea cu ochii minții, așa cum te văd în zilele cu soare și liniște, ca și cea în care te-am cunoscut; deasupra lumii îți legănai picioarele goale, contemplând-o precum un copil privește absorbit un mușuroi de furnici. (Părea că le știi pe toate, deși, considerai că știi atât de puțin. Cred că tocmai asta m-a atras atât de mult la tine, de fapt.)

Te țin de mână strâns și știu că vom găsi lumina, așa cum știu, atunci când deschid ochii, că după toate aceste ploi, curcubeul va îmbrățișa cerul.