Capitolul 4
De pe
chipul ei se pierdea ușor, ușor, câte-o fărâmă de inocență în fiecare zi,
luându-i locul un soi de resemnare, ca un fel de mână dată cu destinul crud
care o plămădise în mijlocul pustiu și arzător al deșertului.
Gândindu-mă
la ea acum, când drobul cu sare a picat de mult, dar când ochii mei pot
îmbărățișa mult mai limpede o bună bucată din lumea asta, îmi dau seama ce mică
e lumea pe lângă inima în care îmi făcusem loc.
Era o
dimineață de mai, îmi amintesc și anul, întrucât, a
fost ultimul pe care l-am trăit în satul acela. Era 1941, ultima primăvară
caldă și senină pentru mulți ani ce au urmat în viața mea.
Luminița stătea stingheră pe prispa casei;
îmbrăcată într-o ie albă, simplă, prin care i se ghiceau ușor sânii mici și
bruni. Afară era primăvară, sub ia ei părea a fi la fel, o primăvară mai văratică, însă. Primele raze ale soarelui îi
luminau chipul senin și abătut, dându-i un aer ușor supranatural. Părea a fi o
muză sau un înger picat din cer.
Când sorele a intrat în nori, părul ei încâlcit și două
pete maronii de mâncare au coborât-o din nou pe pământ, la fel cum fusese din
totdeauna, o sărmană fără pic noroc.
Mă
uitam uluit la ea și simțeam cum inima îmi zvâcnește în piept cu putere:
- Fă,
Lumină, da’ ești frumoasă, să n-am noroc...
Ea s-a speriat, neașteptându-se să fie cineva prin
preajmă.
- Of...să n-ai, mă, că m-ai speriat de moarte! Ce faci
treaz de la ora asta?
- Da’ ce fă, știi la ceas acum? – i-am zis pe un aer
ștrengăresc.
- Ce prost ești mă. La ce-mi trebuie mie să
cunosc la ceas?! Eu știu ora dupe cum se lumină de ziuă. Trebuie să fie în
jur de șase acuma.
- Aham...păi și când plouă și e înnorat, ce te faci fă,
cum mai știi ora?
Parea ușor încurcată de întrebarea mea:
- Ete că știu eu, na.
- Da, fă, ești mai deșteaptă ca ceasu’ din perete tu.
Deranjată de râsul meu batjocoritor, m-a privit
încruntată.
- Auzi mă, da’ tu n-ai altă treabă decât să te râzi de mine?
- N-am fă, nu!
S-a întors într-o parte, ferindu-și privirea de mine.
- Ce fă, te-ai supărat? Te pomini că oi fi de viță
nobilă, de ești sensibilă așa.
Nu a răspuns, fixase cu privirea o damigeana așezată
într-un colț al tinzii, nemailuându-și ochii de acolo.
Încurcat de tăcerea ei și ușor enervat de faptul că
vorbeam singur, am continuat cu și mai multă înverșunare:
- Fă, da’ ești mai proastă decât credeam eo, zău.
Apoi, m-am îndreptat spre colțul opus al
tinzii, unde era agățată o oglindă și, privindu-ma în ea, am început să vorbesc
cu voce tare,
pentru a-i atrage atenția:
- Ia
uite, ce băiat frumos. Mi-a dat și mustața. Ia să mă
berberesc eu puțin.
In realitate, nu aveam mai mult de câteva fire de păr,
dar cărora le dădeam o importanță desăvârșită, ele ridicându-mă, în mintea mea,
la rangul de ‘’bărbat în toată firea’’.
Lumința
nici nu se clintise din loc, părea că nu
mă aude, ca și cum trupul ei era acolo, dar gândurile îi zburaseră departe.
Am găsit un aparat de ras vechi si ruginit, pus pe
pervazul unei ferestre, și am început să mă bărbieresc. Lucru care nu
era, de fapt, decât o simulare, fiindu-mi teribil de teamă să nu-mi pierd
și cele câteva fire de păr avute.
- Așa! - am adăugat plin pe mândrie, după ce am considerat
că simulasem suficient – Ca nou, fă! Ca scos din cutie! Ce zici, a?
Am așteptat câteva momente, căutându-i cu ochii
privirea aprobatoare, dar ea a rămas neclintită.
- Fă, Lumină, cu tine vorbesc, ești nebună? Da’ ce
tot îmi răcesc eu gura cu tine, ce-s prost așa?!
Am dat să ies din tindă, roșu la față de mânie, apoi,
gândindu-mă că nu a fost în de ajuns, am mai adăugat.
- Și treci naiba de fă mâncarea aia, că acum se trezesc
aia și să vezi ce te rup cu bataia.
Apoi, am coborat doua trepte de la scară și iar m-am
întors:
- Și bine-ți face, fă, să te bată, să te snopească în
bătaie, că prea ești proastă rău!
Fata și-a dus mâinile la ochi, iar trupul firav a început
să i se zguduie de plâns. A plâns așa o vreme, fără să spună nimic, apoi a
răbufnit, printre lacrimi:
- Să mă bată, mă, să mă omoare, macar. Să n-aveți milă și de
mine...- a început să plângă cu și mai multă putere.
Mă uitam uluit la ea, neștiind cum să reacționez.
- Stai fă nu mai plânge așa, nebuno, că îi trezești pe ăștia.
Stai ho, că nu te bate nimenea, fusăi și eo nervos de zisăi așa.
- Muncesc ca o roabă și voi numa’ mă ocărâți si chinuiți ...
- Ho, fă, Lumină, gata, hai nu te mai necăjii singură.
Nebuna aia de mama, nu eo. Știi că e spurcată, ți-am mai zis. Ce naiba, n-o mai
lua și tu în seama atâta!
A continuat să plângă înăbușit, fără să mai spună nimic,
părând că se sufocă-n lacrimi. Am făcut câțiva pași, proptindu-mă în fața ei.
- Gata, hai, nu mai plânge, n-auzi? Haide să te speli pe
față.
A început să-și steargă lacrimile de la ochi, încercând
să se oprească din plâns, dar a continuat apoi:
- Nimenea
nu mă are și pe mine la inimă, de m-ar lua ăl de
sus. Da’ las’, las’, că nu doarme el, și face dreptate pe lume. Alarteri, hoașca aia bătrână, a
dat cu picioarele în mine, de am crezut că mă trezesc pe lumea ai’ lantă...
A făcut o pauză, trăgându-și răsuflarea și ștergându-și
din nou lacrimile, apoi a continuat:
- Că cincă am zăbovit cu gălețile cu apă, și că dacă sunt
curvă, să fiu pe bani acas’, nu pe unde apuc. Și
toată lumea se uita la mine și se râdea de durerea mea. Off...nu doarme el ăl
de Sus, nu doarme...
Într-un final, a reușit să se liniștească puțin. S-a
ridicat în picioare și cu pași mărunți s-a dus până la ligheanul cu apă, unde
s-a spălat pe față, apoi a intrat, cu pași mai repezi, de această dată,
în bucătărie.
Pe la ora cinci, am ajuns acasă, după ce umbasem mai
toată ziua brambura prin sat, cu gândul la cele întâmplate în dimineața
aceea. Luminița mătura în fața casei. Părea că toate cele întâplate fuseseră
nimic mai mult decât o închipure. Avea aceeași figură resemnată și neștiutoare
de copil, căci, asta și era la urma urmei, un copil pierdut în întunericul unei
lumi prea hâde, dar mai ales, în propriul întuneric lăutric:
neputința. N-avea pe nimeni pe lume, era copilul neputinței, ce o ținuse
în pantecul ei jegos, pentru ca mai apoi, să o arunce afară, într-un pântec și
mai jegos, numit realitate. Și sigur, ca Luminița erau mulți orfani pe lume,
rămași în mâinile monstruoasei neputințe, ea însă, spre deosebire
de mulți alții, fusese hărăzită cu un suflet fragil, care să simtă totul
înzecit, fără a pune întrebări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu