,,Doamnă, ați născut o umbră'', i-ar fi
spus doctorul, cu dezamăgire, mamei, de ar fi știut adevărul, iar mama m-ar fi
luat în brațe și mi-ar fi sărutat creștetul capului, spunând: ,, Nu-i nimic,
familia asta a avut multe...''. Tata ar fi fost dezamăgit peste poate, și așa și-ar
fi dorit băiat, după ce că Cel de Sus îl hărăzise cu o fată, nici aia să nu fie cum ar fi trebuit. Bunicul l-ar fi-njurat pe doctor și i-ar fi spus că
minte, n-ar fi crezut nici în ruptul capului așa ceva. Lumea încă ar fi renăscut odată cu
mine. Bunica i-ar fi reproșat
mamei ,,Vezi, ti-am zis eu să nu-l iei pe ăsta, de aia a și ieșit fata așa.
Toți din neamul lor au fost așa!''. Mama, și-ar fi pus batic pe cap și rochie
neagră până-n pământ. M-ar fi luat în brațe și s-ar fi rugat la Maica
Domnului. Ar fi plâns și ar fi adormit răzmându-se de zidurile unei biserici.
Dimineața, din lacrimile ei, ar fi răsărit un pom și eu i-aș fi dispărut din
brațe. Speriată, m-ar fi căutat peste tot. Un călugăr i-ar fi ieșit în cale: ,,Ce e cu tine, femeie?'', ar fi
întrebat-o; ea i-ar fi povestit totul, printre sughițuri și lacrimi. El ar fi
mers cu ea și, văzând pomul, i-ar fi spus: ,,Udă pomul și îngrijește-l, asta a
fost voia Domnului, fii înțeleaptă și ascultă de ea!''. Mama ar fi privit
pomul și după ce ar fi cugetat un pic, din sânul ei ar fi muls laptele și l-ar
fi pus la rădăcina pomului. Noaptea, i-ar fi cântat duios ,,Puiul mami, puiule!'' , iar dimineața, cu degetele ar fi mângâiat trunchiul copacului
și s-ar fi minunat de cât de frumos este. La porțile bisericii ar fi venit și
ceilalți, văzând-o pe mama, ar fi crezut că și-a pierdut mințile, și-ar fi
făcut cruce și, cu durere în suflet, ar fi plecat, lăsând-o în grija Domnului.
Ochii frumoși ai mamei ar fi înroșit și s-ar fi umflat de atâtea lacrimi, iar mama
s-ar fi urâțit atât de rău încât și-ar fi ascuns chipul de rușine. Noaptea, s-ar fi furișat să bea apă de la
fântână, iar păsările i-ar fi adus în cioc poamele pădurii. Mama, ar fi îndurat
mult și dacă pomul s-ar fi uscat și ar fi murit, ar fi murit și ea la poalele
lui, făcându-se una cu pomul.
Când furtunile ar fi venit, mama ar fi
refuzat să se adăpostească, și-ar fi dat basmaua jos și ar fi ferit pomul
fragil. Părul ei negru și lung i-ar fi atârnat pe față, i-ar fi intrat în
ochi și în gură, dar mama nu s-ar fi clintit din loc, ar fi apărat micul pom cu
orice preț. Dimineața, s-ar fi trezit sleită de orice putere; speriată, și-ar
fi repezit privirea către
pom... și ar fi zâmbit. Odată cu ea ar fi zâmbit și îngerii din cer, căci pomul
ar fi înflorit, ar fi înmugurit în creștetul lui un boboc mare de floare.
Privind floarea, mama s-ar fi făcut bine, ochii ei ar fi devenit din nou
senini, iar ea ar fost atunci cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului.
Călugării ar fi ocolit-o de teamă să nu se-ndragostească de chipul ei. Zilele
ar fi trecut precum orele, iar orele precum minutele, căci timpul s-ar fi
îndrăgostit și el de mama și ar fi zburat mult mai repede, pentru a-i cruța
durerea. Și așa, într-o zi, floarea s-ar fi deschis, iar în mijlocul ei aș fi
apărut eu, copilul cel bun, cel puternic, puiul de om, nu umbra. Mama ar fi
râs și plâns de bucurie, iar oamenii s-ar fi adunat să vadă minunea. Tata s-ar
fi bucurat nespus că are așa o fată frumoasă și sănătoasă și ar fi luat-o pe
mama în brațe, i-ar fi sărutat tălpile picioarelor și i-ar fi cerut iertare pentru că nu crezuse
în ea. Bunicul, el… ei bine, el ar fi fost la fel de fericit ca și prima oară.
Bunica, mândră, ar fi zâmbit și ar fi zis ,,Ce fată frumoasă și sănătoasă,
seamănă în partea noastră. Să vezi, o să fie doctoriță!’’. Copacul ar fi continuat să crească și când
timpul s-ar fi scurs din mine, le-aș fi spus copiilor mei să mă îngroape
la umbra lui și aș fi renăscut din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu